Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Lucruri sfinte

2008/12/24

“… Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s’affermissent en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutôt l’egoisme que le besoin d’affection. On sent la necessite d’avoir tout près de soi un homme dont on puisse toujours attendre du secours… On evalue, dans l’ami, sa valeur de sauveteur, son courage et aussi sa vigueur”. (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d’un canonnier, Paris, 1916, pag. 46-7.).
Iată o informaţie onestă şi isteaţă – o vorbă destul de neaşteptată pentru cine cunoaşte aerul bâhlit de stupidităţi sentimentale şi de mofturi patetice care a clocit producţia literară din anii de război. Această mărturie din experienţa unui soldat deştept cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai cuminte a unui vechi fenomen social: prietenia pe viaţă şi moarte, frăţia de cruce, perpetuată literar prin perechile legendare şi istorice, de la autorii antici până la antologiile pedagogice de astăzi. Războiul a redeşteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniată în cărţile de morală, în toasturi şi scrisori la zile mari, dar mai ales în groaznicul loc comun, când universalul Mitică se plânge că nu mai este adevărată prietenie!
Cuvântul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice, de care nu se poate lipsi prostimea de peste tot locul, de când omenirea a început a se spoi cu dresurile moralismului. Moralism numesc eu acel sistem de ornamentaţie personală, făcut din vorbe, intonaţii şi gesturi, prin care oamenii s-au învoit să schimbe între dânşii făgăduinţi solemne de bună purtare. Aceste ornamente sociale au, precum se ştie, destinaţia să dispenseze pe indivizii curenţi de gândire proprie, de inventivitate morală. Se înţelege lesne că însăşi funcţionarea esenţial automatică a acestor ieftine jucării sociale le prelungeşte inevitabil uzul, mult peste durata substratelor sufleteşti din cari s-a născut.
Realitatea psihică este de mult transformată, dar formula solemnă îşi urmează orbeşte cursul şi ajunge pentru cei conştienţi trivialitate anostă sau ridiculă. Aşa s-a întâmplat cu clasica prietenie, cu amorul, cu familia tradiţională şi cu alte… lucruri sfinte. Mulţimea cu mintea moale şi neutră le cântă, regretându-le şi exaltându-le după canoane răsuflate, moştenite strâmb de la gânditori, ori mai adesea de la literaţi din alte vremuri. Perechea clasică de prieteni până la moarte se forma, natural, în sânul culturilor primitive, restrânse şi războinice; din însăşi frecvenţa primejdiei şi războiului a putut naşte din nou prietenia eroică, cum arată exact şi pătrunzător artileristul Lintier. Dar astfel de întovărăşiri încetează treptat de a fi autentice, în măsura în care se anulează viaţa războinică.


Să cauţi virtuţi ale căror condiţii de existenţă au pierit nu-i decât o pioasă nerozie – dacă nu-i cumva o grosolană strâmbătură. Cu cât societatea se pacifica şi se umaniza, cu atât legăturile de felul acela ajungeau inutile şi trebuiau să dispară. Iar dacă ne închipuim procesul de pacificare – dreptatea şi înţelegerea pentru persoana altuia duse mult mai departe decât au ajuns ele real vreodată – vom simţi îndată acele întovărăşiri epice şi tragice ca depline anahronisme. Negreşit, aşa cum se găseşte astăzi viaţa europeană, pornită violent spre un trecut cine ştie cât de vechi, s-ar putea ca amatorilor de sentimentalism arhaizant să li se deschidă perspective de vaste satisfacţii. Nouă acestorlalţi ne rămâne în orice caz mângâierea gândirii lucide.

*

            Cu cât societatea, în total, ajunge să fie un adăpost mai sigur şi mai complex, cu atât legăturile restrânse şi locale de apărare ori întreprindere îşi pierd valoarea şi, deci, vitalitatea; iar potrivit cu această degradare a lor, se modifică părerile şi simţirile noastre faţă de dânsele. La un grad mare de sociabilitate, prin urmare de siguranţă reciprocă, legătura îndărătnică până la fanatism mistic între doi indivizi pierde orice înţeles; dependenţa dureroasă, ori chiar delicioasă, care rezultă de aici, se anulează – omul s-a individualizat şi respiră intens un maximum de libertate; se apropie dar de binele care pare să fie cel mai scump fiinţei vii. Legarea şi desfacerea relaţiilor individuale îşi vor pierde astfel caracterul tiranic; barbaria vicleană drapată în patos moralistic va fi demascată şi dată pieirii inevitabile. O revărsare bogată de adevăr între oameni ar fi atunci cu putinţă, fiindcă realitatea sufletească, în formele ei genuine şi imediate, ar sparge coaja de formule sarbede şi imbecile în care ne-a încleiat constrângerea socială primitivă. Iar energia imensă câtă se distruge în înverşunările tragice ori comice, în care ne ţine robi tirania străveche şi animalică, ascunsă în dragostele noastre cele mai mândre şi mai eroice, s-ar libera ca să sporească neasemănat binele palpabil şi frumuseţea, ca să învingă tot mai efectiv mizeria blestemată şi dobitocească în care se zbate specia.
Acum destul. Ajunge vehemenţa, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici fericirile viitoare, pentru ca tinerii simţitori şi serioşi, căror îndeosebi le vorbesc astăzi, să se înflăcăreze cât trebuie. Ei doar sunt de la natură puşi să realizeze programul măreţ: tot omului să-i fie bine şi omenirea să prospere. Aş vrea numai să-i ajut mai direct în lupta complicată pentru ideal, şi am să le dau câteva analize şi concluzii teoretice cu care ar putea să-şi justifice şi orneze, la ocazii de lux, neîndoielnica lor virtuozitate practică.

*

            Sufletul omului vechi se închina imobilităţii. Pentru dânsul fixitatea era fetiş, iar schimbarea – răul radical. Superstiţia unităţii şi un cult copilăros al eternului formează temelia moravurilor şi instituţiilor create de sufletul acela vechi, adică foarte tânăr şi foarte simplu. Disciplina primitivă a societăţilor aşezate, mici, închise şi sărace îl făcuse astfel. Omul, pe atunci, se găsea ferecat de pământ şi de grupul lui – era plantă. Strămutarea îi era spăimântătoare; străinătatea, nenorocire absolută. În conştiinţa lui strâmtă, uniformitatea era lege; interesele şi pornirile lui erau puţine, exclusive şi tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stăpânirea era o trebuinţă vitală, deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabilă; fiindcă stăpânirea era condiţia şi forma fundamentală a vieţii sociale, prin ea mai ales societatea era posibilă ca adăpost unic şi durabil.
Bogăţia însă, creşterea şi concentrarea populaţiei, uşurinţa de strămutare prefac sau distrug cadrele acele de viaţă simplă şi aspră. Imobilitatea îşi pierde prestigiul. Omul îşi ia voie să fie inteligent şi curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse eterne, se îndrăgosteşte de noutate. Lucrul s-a întâmplat în cetăţile greceşti de pe la începutul veacului al VI-lea înainte de Hristos, în împărăţia romană, în oraşele italiene care au pregătit Renaşterea; şi mişcarea a culminat în omul actual, care a moştenit, acumulat, avutul acelor civilizaţii revoluţionare. Şi, regulat, flaşneta moraliştilor se înfiinţează ca să deplore pieirea Virtuţilor străbune; iar romanţa lor, susţinută de corul neputincioşilor sau şarlatanilor diverşi, este totdeauna o invectivă împotriva bogăţiei, împotriva efectului ei celui mai specific: luxul în toate formele de viaţă. Această platitudine, agrementată cu strâmbături stoice sau creştine, a împiedicat deseori şi pe cei limpezi la minte să vadă că nu avuţia, ci tocmai insuficienţa şi, prin urmare, dezechilibrul în distribuţia bunurilor sunt răul radical: nestabilitatea culturii şi riscul perpetuu de cădere în brutalitatea originară. Totuşi, mulţimea oamenilor e sănătoasă destul ca să nu dispreţuiască bogăţia decât doar ocazional, în predici şi satire – jocuri naive şi picante, esenţial inofensive pentru practica serioasă care absoarbe zilnic puterile noastre cele mai bune.
Dacă în conştiinţa civilizată s-a lămurit tot mai adânc şi mai precis primatul ideii şi al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasă a speciei. Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern şi una din cele mai rodnice valori intelectuale, pe care forma din urmă a culturii universale ni le va fi lăsat – această trezire maximă a conştiinţei economice şi ridicarea ei la treapta de interpretare filozofică.
Orice creaţie se realizează însă prin distrugeri; şi ponegritorii vieţii moderne degeaba se sclifosesc elegiac pe ruinele moravurilor de altădată. Flaşneta lor dogită porneşte inevitabilă, la cele mai trivializate răspântii, dezvoltările ei răsuflate şi false pe temele ferestrăioase: Prietenie-Amor-Familie. Şi aşa scârţâie tâmpit idila convenţională şi anostă a Lucrurilor Sfinte.
Înainte de toate, mulţimea şi diversitatea impresiilor, prin urmare a intereselor care solicită sufletul omului modern, dau legăturilor individuale bazate numai pe afecte, inevitabil şi din capul locului, o nestabilitate fundamentală. Cuprinsul experienţei noastre e prea bogat pentru ca să se poată organiza simplu, monarhic şi cu lungă durată. Pe dinaintea noastră trec în scurtă vreme prea multe fenomene interesante, pentru ca numaidecât unul să ne fixeze, exclusiv şi gelos, capacităţile intelectuale şi pe cele afective. Sorţii de a ne putea lega durabil de un individ trebuie să scadă prin însuşi faptul că viaţa modernă ne face să cunoaştem mult mai mulţi şi mai diverşi oameni decât era cu putinţă să se cunoască într-o comunitate veche, mică şi imobilizată. Acest spor curat numeric transformă fatal legăturile individuale, deopotrivă pe cele de prietenie, ca şi pe cele erotice. Fixitatea, credinţa pe viaţă, impuse unor asemenea relaţii de moravurile vechi, devin tot mai irealizabile, iar obligaţia unei asemenea fixităţi, tot mai ineficace. Dogma legăturii pe viaţă desigur nu s-a putut naşte decât în comunităţi mici, sărace şi închise – în capul unor oameni cu o experienţă nevoiaşă, cu sufletul sperios şi gelos prin însăşi sărăcia lui. Iar pe lângă frica excesivă a săracului pentru puţinul care-l are, omul vechi avea mult mai tare în vedere forma şi principiul însuşi al legăturii solemne şi prelungi decât pe individul de care se lega; asupra lui lucra încă puternic prestigiul aşezământului, al ordinii care­l stăpânea dinafară, şi prin care el însuşi stăpânea puţinele lui bunuri. Abia diferenţiat sufleteşte, atenţia lui pentru calităţile individuale era încă obtuză; pentru dânsul persoana se confunda cu cadrul social, se topea în principiu şi în norma augustă. De aceea el valorifica tovarăşul sau tovarăşa cu exces; dar nu pentru subtilele accente individuale, lui aproape imperceptibile, ci ca obiect de stăpânire şi folosinţă unic. Şi această iubire în abstract era o garanţie mai mult pentru stabilitatea legăturii.
Pe omul modern, însă, tocmai individul îl atrage. Atenţia lui de fiinţă extrem diferenţiată urmăreşte pasionat valorile infinitezimale din care-i compusă persoana. Şi această atenţie continuu trează, liberă şi nervoasă, îl obligă să critice fără încetare, fiindcă în sufletul lui mobil se oglindeşte vibraţia complexă şi sinuozităţile capricioase ale individului de care s-a apropiat. Aşa încât pentru dânsul uniformitatea şi lunga durată a legăturilor sunt cu desăvârşire compromise. Realităţile individuale sunt diverse şi nestabile; dragostele noastre sunt deci condamnate la un impresionism radical, deoarece realităţile individuale sunt pentru noi singurele valori din care se poate naşte farmecul legăturilor de pur afect.
Un tragic deosebit, enervant şi amar, ar părea că se iveşte pe planul acesta de subtilă exasperare a vieţii moderne. Dar acest tragic ajunge, probabil, foarte rar la maturitate; fiindcă sufletul nou îşi află uşor mântuirea în elasticitatea şi concilianţa lui minunată. Şi apoi omul modern este avar de libertatea lui mai mult ca de orice; ştirbirea ei cât de uşoară – inevitabilă chiar în cel mai impresionist colaj – el nu o poate răbda mai mult, ci caută cu pasionată grabă să-i redea integritatea absolută. De altfel, în viaţa erotică ataşamentul îndărătnic şi exclusiv este o prejudecată monogamică. De la natură, orice creatură tânără este îndrăgostită laolaltă de o sumă de indivizi de celălalt sex, uneori de câţiva din sexul propriu. Numai constrângerea socială şi economică, şi apăsarea, adeseori subconştientă, exercitată de tradiţie, ne împiedică să ne dăm clar seama de această simultaneitate firească de îndrăgostiri egal autentice. Iar cei mai mulţi n-au putinţa, nici curiozitatea să observe extrema diversitate calitativă a unor afecte pe care le numim cu acelaşi cuvânt sec şi uzat: amor. De aceea constatarea acestei pluralităţi a interesului erotic pare îndrăgostiţilor obişnuiţi un paradox ofensator.
Este doar bine cunoscut că în toate societăţile foarte prospere viaţa erotică devine, cum zic moraliştii, uşuratică: adevăratul Amor se pierde şi este înlocuit cu frivola galanterie. Fără formula moralistică, fenomenul acesta înseamnă numai că, în asemenea epoce, se slăbesc până la anulare anume norme de constrângere socială, şi viaţa sexuală apare în forma ei originară. Fiecare are atunci o duzină de iubite sau iubiţi, simultan – o sumă de duzini, succesiv. Legarea de un singur individ este un efect de constrângere exterioară, economică şi morală. Iar alegerea fatală dictată de geniul Speciei, perechea unică, ursită de natură să procreeze un anume individ, e numai o copilărie teleologică a lui Schopenhauer, care astăzi nu mai poate impresiona, cred, decât doar pe nişte literaţi agiamii. Lăsată în voia ei, şi la adăpostul unei prosperităţi, prin urmare a unei libertăţi tot mai mari, dragostea sexuală se va face asemenea celorlalte satisfacţii pur estetice. Şi “iubitul” se va turbura tot aşa de puţin că “iubita” este acum cu altul, întocmai cum era adineauri cu dânsul, cât de puţin ne turbură pe noi astăzi dacă ne gândim că altul ascultă simfonia, priveşte tabloul, ceteşte cartea pe care o ceteam noi ieri; ori mai general: că şi altul ceteşte, priveşte, ascultă, şi se bucură, prin urmare, în felul său, de acelaşi obiect de artă ca şi mine. Dintr-un antic şi rău obicei de a da prioritate masculinului, am început fraza de mai sus cu “iubitul”; cetitorul modern va înţelege că nu-mi dă prin gând să revendic pentru unul din sexe vreun privilegiu de iniţiativă, nici să închid pe celălalt în pasivitate absurdă. Reciprocitatea în asemenea stare de lucruri va fi naturală şi de la sine înţeleasă.
Este totuşi posibilă pentru omul modern îndrăgostire cu termen lung, exclusiv localizată asupra unei fiinţe. Aceasta se întâmplă, desigur, tipilor cu o viaţă internă excesivă, a căror inteligenţă şi fantezie de neobişnuită intensitate pot scoate din obiectul dragostei lor o profunziune de impresii care nu se pot seca decât într-o existenţă întreagă. Dar aceste nu sunt cazuri normale. La astfel de anomalii se gândeşte La Rochefoucauld când zice că “adevărata dragoste” e ca strigoii: toţi vorbesc de dânsa, dar prea puţini au cunoscut-o. Şi ne explică această asemuire cu observaţia strălucită că cei mai mulţi nu s-ar “îndrăgosti” dacă n-ar auzi vorbindu-se de dragoste. Perspicacităţii miraculoase a acestui om nu i-a scăpat nici această maimuţărie, cea mai deşănţată şi mai neprevăzută din câte produce constrângerea şi deformarea socială.
Eu am însă în vedere numai caractere istorice, prin urmare generalităţi umane. Din observarea acestora îndrăznesc a prezice că, de se va ajunge în viaţa erotică civilizată la un maximum de adevăr, realitatea acestei vieţi va fi foarte diversă, foarte mobilă şi totuşi paşnică, pentru că se va strămuta cu totul în domeniul estetic. Dragostea va fi atunci dezmierdare pură – adică absolut nealterată de piezişe vanităţi moralistice, deci fără îndoială mai delicioasă decât a putut fi vreodată.
Actualitatea, negreşit, e încă foarte amestecată din dulce şi amar. Dar e cel puţin interesantă, căci e plină de făgăduinţi. Altfel, profeţiile mele cum ar fi ele posibile?

*

            Trubadurii ziceau femeii iubite: stăpână; şi învăţaţii au găsit toată terminologia ierarhiei feodale transpusă în lirica provensală. “Stăpâna” trubadurilor a trecut la poeţii italieni din secolul al XIII-lea, şi aici a fost, sub influenţa teologiei mistice, înălţată la gradul de înger – Angel che par dal ciel venuta. Mai pe urmă, prin reînnoirea platonismului la începutul Renaşterii, a ajuns “îngerul” cu totul transcendental: şi sublimizarea “Stăpânei” a mers aşa de vertiginos, încât Ercole Strozzi, de exemplu, îşi apostrofează dama – tocmai pe ilustra Lucrezia Borgia! – cu atributul superb: “Cauza cauzelor”. Omul, desperat probabil de epitetele confraţilor, a vrut să le pună vârf la toate dintr-o lovitură, şi a ridicat, cum vedeţi, pe adorata până aproape de anulare. Dar platonismul literar a fost atunci o modă de scurtă durată. “Îngerul” însă a avut viaţă foarte lungă şi, destul de degradat (cum de obicei se întâmplă cu astfel de plăzmuiri literare), şi-a isprăvit cariera la mahala – Angel radios!
În poezia curţilor europene de la secolul al XVII-lea înainte, adorata a fost adusă pe pământ, foarte aproape de nivelul adoratorului; se înţelege, complimentată respectuos cu graţia şi cu eleganţa cea mai binecrescută. De epitete teologice sau metafizice, nici urmă. Romantismul apoi s-a năpustit asupra iubitei cu pasiune revoluţionară, a mângâiat-o şi a maltratat-o cu ardoare egal de grozavă – Honte à toi, femme à l’oeil sombre… Adică: ruşine să-ţi fie! E destul de tare; dar oricum tirada întreagă învederează că tânărul, deşi foarte supărat, se ţine strict în marginile bunelor maniere. Vreo treizeci de ani după asta, un critic de mare temperament numeşte tocmai pe aceeaşi femme à l’oeil sombre – vache! Cu totul din alte motive decât acele pentru care o invectivase odinioară neobositul adorator Musset. Însă vorba-i vorbă, şi-i totdeauna simptomatică: evident, idolul era acum scos din slujbă cu batjocură. Şi să nu uităm că Barbey d’Aurevilly era altfel bărbat foarte galant. A mai trecut puţin şi am ajuns să cântăm fără înconjur: “Et je t’attends en ce cafe,/ Comme je le fis en tant d’autres…/../ Et ce n’est plus un lapin/ Que tu me pose, sale rosse,/ C’est un civet” etc. Intimitate perfectă prin urmare; şi fără pic de afectaţie. E desigur mai potrivit pentru noi cei de azi decât solemnitatea scrobită de altădată. S-a creat însă, din altă parte, un nou prestigiu. Amorului şi Stăpânei detronate. Anume, naturalismul a instaurat din proaspăt cultul senzualităţii: altarul s-a strămutat de la fruntea şi ochii iubitei la vale, către spinare şi pântece şi mai jos. Cu un patos înfrigurat a început să se celebreze (documente caracteristice: versurile lui Maupassant, şi cunoscutele lirisme venerice şi obstetrice din romanele lui Zola) – să se celebreze şoldurile “Evei” fecunde ori în tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, până la nuveletele din suplimentele cotidianelor, vibrează de fierbinţeala copulaţiunii. “Le grand geste d’Amour” a dat o nouă înflorire retorică, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, fiindcă toate celelalte se răsuflase din cale-afară. Dar şi acest ingredient patetic al senzualităţii pure îmi pare ameninţat să se piardă în misticismul creştino-budist, care a invadat acum în urmă halele literare de pretutindeni.
Aşadar, de la “Înger” şi “Cauza cauzelor” până la “sale rosse!” cariera e admirabil colorată şi, dacă o priveşti aşa în scurt, prăpăstioasă. Şi nu are a face că împrejurările istorice, în special influenţarea reciprocă a claselor sociale, au făcut ca stilul să fie când aşa, când altfel; hotărâtor este aici numai faptul că aceste forme psihologice şi literare atât de diverse sunt, pentru fiecare epocă, create tocmai de oamenii săi reprezentativi. Care-i dar înţelesul acestei evoluţii?
Superficial, se pare că avem în faţă o degradare nu se poate mai tristă şi brutală. Dar nu-i decât o aparenţă cu totul înşelătoare. Toate aceste transformări în stilul şi metoda dragostei formează unul din aspectele creşterii continue a adevărului în relaţiile omeneşti… Ei da: “sale rosse!” – dar e cel puţin din toată inima. Supărarea serioasă vine de acolo că adevărul e încă prea puţin şi adesea impur. Prin inerţie istorică, din laşitate compact acumulată în cei mai mulţi prin milenii de aspră disciplină socială, forme şi norme vechi şi moarte pot să umble ca stafii şi să învenineze realitatea nouă şi vie.
Am arătat adineauri trezirea conştiinţei economice ca un semn deosebitor al omului actual. Aici cel puţin simţirea şi voinţa lui sunt incontestabil sănătoase. În sânul civilizaţiei capitaliste s-a deşteptat, pentru întâia oară cu o aşa deplină limpezime, gândul profund că înălţarea fără preget a nivelului economic este condiţia hotărâtoare pentru realizarea efectivă a libertăţilor nebulos visate şi zadarnic urmărite prin copilăroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului în toate formele vieţii – ea singură va realiza emanciparea fundamentală. Fără dânsa, autonomia persoanei, adică valoarea supremă spre care se îndreaptă conştiinţa civilizată, rămâne un deziderat naiv sau un moft pompos. Se poate zice, dar, că lupta aprigă pentru îmbogăţire cuprinde în ea o virtute nouă, care va scoate omenirea din lunga ei nevârstnicie plină de atâtea accidente dureroase şi ridicule.
Acum, fiindcă iarăşi am prezis lucruri frumoase, şi le-am spus iar cu silinţă elocventă, revin numaidecât, pedagogic, la încurcăturile adese puţin plăcute ale actualităţii.

*

Nu demult o bucureşteancă foarte încercată întreba cu fină intenţie pe un diplomat străin: care este tipul specific al donjuanului actual? C’est le banquier, madame”. Răspunsul se impunea oricărei minţi capabile de observaţie lucidă. Acest rol prestigios şi desfătător se impune bancherului norocos, chiar şi fără vocaţie naturală, fiindcă momentul istoric este eminent financiar. După cum Monsieur Lacarelle, din povestea lui Anatole France, îndată ce rămâne singur cu o damă, dă nelipsit buzna s-o sărute, numai pentru că, de dragul mustăţilor lui superbe, camarazii îi zisese le Gaulois şi-i crease prin anticipaţie reputaţia de curaj erotic popular consacrată acestui tip etnic, tot aşa financiarul trebuie să reacţioneze oarecum profesional, cu grabnică tandreţe, către orice femeie strict demnă de interes sexual, care pătrunde în biroul lui. El atunci, oarecum din adâncul conştiinţei istorice a timpului, simte şi înţelege imediat cum stă chestia. Fiindcă chestia e unică, simplă şi luminoasă; greşeala, imposibilă. Şi gândiţi-vă cu cât mai anevoioasă, deci mai glorioasă, este azi funcţiunea galantă a omului de bani decât era acea a donjuanului vechi; acesta nici o altă treabă n-avea decât tocmai să fie galant, iar bancherul nu-şi vede capul de ocupaţii cu totul străine de galanterie. Aici stă şi superioritatea financiarului, şi plăcerea deosebită de a avea a face cu dânsul. Fiindcă el este mult mai grăbit decât Don Juan Tenorio. Iar omagiile substanţiale, la care este obligat prin situaţia lui, sunt mult mai elementar şi precis determinate decât ale cavalerului, care de multe ori n-avea decât inima şi spada. Şi aceste omagii actuale sunt prin excelenţă binefăcătoare: ele ajută să crească autonomia personală a fiinţei care le-a agonisit prin graţia ei. Şi, dacă ne amintim că bogăţia înseamnă libertate de mişcare, sporire considerabilă de impresii intense şi variate, înţelegem puternicul efect civilizator al amorului financiar, care preface individe simple şi umile în persoane mândre, cu interese complexe şi satisfacţii intense de om cultivat.
În afară de acestea, omul de bani figurează, chiar în astfel de gingaşe relaţii, ca un principiu, ca o energie abstractă şi anonimă; ceea ce face ca robia trecătoare către dânsul să fie uşoară şi liberă de umilinţele crude ale robiilor trecute. Este oarecum o sclavie cu caracter moral, o supunere către o idee, şi nu către un anume stăpân. De aceea sunt absurzi acei care se supără că femei adorabile şi adorate reacţionează cu graţiile lor întocmai ca fiscul în impozitul progresiv; în acest fel de a se purta strict după ierarhia financiară se arată tocmai silinţa lor, mai mult sau mai puţin conştientă, înspre posibilităţi decisive de viaţă din ce în ce mai civilizată. Iar lupta în contra mizeriei şi barbariei trebuie dusă acum, în împrejurările date; amânarea ei din aşa-numite consideraţii morale este un nonsens, căci actualitatea este factor ineluctabil.
Prin caracterul simplu, expeditiv şi oarecum abstract, pe care omul îl dă vieţii sexuale, acest tip se arată a fi fermentul principal de distrugere al amorului tradiţional, care desigur nu-i decât o plată barbarie. Să luăm seama: această fixare stăruitoare şi hapsână asupra unei fiinţe este numai o rămăşiţă din tirania animalică a primitivului, deghizată în tot felul de zdrenţe sentimentale moştenite de la poezia şi morala cavalerească. Luxul, lărgimea şi varietatea conştiinţei civilizate sapă fără milă existenţa acestui survival care se cheamă destul de pretenţios: dragoste pasională sau – adevărată. Omul vechi avea multă vreme de pierdut, impresiile lui exterioare erau puţine şi sărace; omul actual este absorbit la extrem de muncă şi de agremente. Varietatea şi savoarea acestor din urmă – călătorii, sporturi, desfătări artistice şi intelectuale de o complexitate excesivă – sunt o corvoadă delicioasă. Ele creează o concurenţă formidabilă amorului vechi, cu scrisori enorme, cu dispute şi împăcări ridicul repetate, ca nişte rituri puerile. În scurt, ca şi religia, amorul şi-a pierdut condiţia esenţială de viaţă; nu mai e vreme de prisos. Rentierii singuri mai rămân vechi în aceste domenii; pentru dânşii se servesc acum reîncălzite nişte antice ingrediente religioase; tot printre ei probabil se întâlnesc mai des şi dragostele cele mai demodate. Dar rentierii sunt clasa cea mai sigur şi irevocabil condamnată să piară.
Are să fie o distractivă surpriză pentru observatorii de azi şi de mâine să vadă ce simplificări şi reduceri execută, în metoda şi stilul dragostei sentimentale, avionul, automobilul şi alte aparate de sport eroic şi pasionant, care se vor ivi de acum încolo. Restul îl va face egalizarea politică şi socială a femeii cu bărbatul, când idolul adică va deveni cu totul simplu cetăţean.
Fără îndoială o aşa venerabilă construcţie psihico-socială, cum e Amorul, are viaţa îndărătnică. Încă sunt oameni care stau legaţi, prin natura lor veche, de această ciudată ruină, aci întunecată de posomorâte disperări, aci luminată de bucurii copilăreşti, toate egal de primitive. Şi este natural ca tocmai femeile moderne să vâneze bucuros asemene tipuri rătăcite din alte vremuri – poate de dragul unui pitoresc cam teatral, care le amuză; poate şi din dorinţa crudă de a pedepsi pe vechiul stăpân, care cu deosebită evidenţă se arată în bărbatul îndrăgostit după moda veche; desigur şi mai ales pentru puternica satisfacţie a vanităţii, pe care le-o dă adoraţia simplă şi oarbă. Aici, în adevăr, se poate prelungi în voie jocul tradiţional al rezistenţei pudice şi al geloziilor aţâţate şi astâmpărate cu un gest şi o jumătate de vorbă – o delicioasă consolare şi răzbunare, de altfel, pentru micile sacrificii de vanitate impuse de erotica financiară, în care rezistenţa e curat dezastruoasă, iar pentru pudoare nu-i timp.
Trubadurilor iremediabili, care se încurcă aiuriţi în cazanul ameţitor al vieţii moderne, nu le găsesc decât un refugiu – şi acela filozofic! Să-şi aducă aminte că totul e imagine, totul în perpetuă schimbare; că prin urmare iubita e numai în tine, şi nici măcar o milionime de secundă nu-i aceeaşi; cu atât mai puţin când a plecat de la tine cu altul, ceea ce iarăşi nu-i decât o aparenţă. Aşa ne învaţă idealismul teoretic, şi cu dânsul se potriveşte minunat vechea înţelepciune creştină, care ne predică să nu ne pierdem sufletul cu cele pământeşti, căci sunt numai amăgeli trecătoare, şi să nu ne închinăm creaturilor. Cu alte cuvinte, când te desparţi de Ea, gândeşte-te la Teoria Cunoştinţei şi la Evanghelie.
Altă consolare? Inelul lui Hans Carvel. Dar un îndrăgostit nu-l poate purta atât cât ar trebui ca să-i fie în adevăr de leac şi cât ar vrea el să-l poarte. E numai o păcăleală diabolică.
Aceleaşi forţe care modernizează viaţa erotică, desfăcând-o tot mai tare de greutăţile morale în care stă blocată, ca s-o transforme în pură desfătare estetică, surpă şi vechea Prietenie. Lupta economică şi individualizarea, tot mai accentuate, răpesc orice consistenţă camaraderiilor inevitabile. Negreşit, ruperea lor nu mai e o catastrofă, fiindcă duşmănia universală e atenuată şi sorţii de nouă şi grabnică întovărăşire foarte numeroşi, potrivit mulţimii, concentrării şi strămutării uşoare a indivizilor în societatea de astăzi. Unicul este şi aici un nonsens; legătura cu termen lung inutilă, dacă-i cumva posibilă. Se formează atunci o normă de cordialitate prudentă, cu deosebire, observabilă în societăţi nordice foarte modernizate economiceşte.
La întâlnirea dragostei sexuale cu prietenia şi economia stă familia, care pretindea să le lege pe toate trei prin autoritate. Ca unitate economică ea continuă să existe, galvanizată prin legi şi prin tehnica vieţii zilnice. Însă autoritatea părintească se surpă iute; societatea vrea să trateze cât mai degrabă şi mai direct cu indivizii liberi, şi-i smulge tot mai devreme de la cămin. Publicitatea ocupaţiilor, ca şi a petrecerilor se face tot mai largă; şi o tristeţe nouă s-a născut: tristeţea sufocantă în jurul mesei, sub lampa familială. Lupta generaţiilor, fecundă dar înverşunată, se dă pe faţă şi este dusă uneori cu un cinism pe care l-au şi exploatat splendid, ca pe un nou element de pitoresc psihologic, literaţi ageri – Wilde, Shaw, France.
Tinerii sunt irevocabil convinşi de inferioritatea părinţilor. Pater familias moţăie resignat în fotoliu: fiindcă nu mai inspiră frică, el, pe toată linia, n-are dreptate. Nerăbdarea de a nu-l mai vedea sau de a-l neutraliza complet de abia se mai ascunde. Interesele şi forma modernă a societăţii, împreună cu trebuinţa adânc naturală, deci legitimă, a copilului de a ieşi în lumea care-l solicită din toate părţile, conspiră inutil.
În sfârşit, ideea hibridă, burghezo-romantică, a căsătoriilor din dragoste a introdus otrava finală în acest aşezământ care, de la origini, n-a fost de provenienţă sexuală, ci economică. Eros în “căminul conjugal”, cu tumbele lui neprevăzute! Asta însemna să dărâmi soba şi s-o clădeşti aiurea de câteva ori pe an, poate. Şi s-a arătat evident că dragostea s-a servit doar de căsătorie, ca să se adăpostească atât cât poate ea să stea la un loc – ca să-şi bată joc, cu alte cuvinte, de formula solemnă că ce s­a legat în cer nu se va dezlega pe pământ. Aceasta va fi fost aventura din urmă, şi destul de comică, a acestui lucru sfânt care a făcut nenorocita încercare să se modernizeze la aşa înaintată bătrâneţe.

No Comments

Leave a Reply