Miron Costin, Graiul solului tatarascu (lucrarea integrala)

De ţ-ar fi dat Dumnezeu stat, precum ţ-au dat fire, împărate Alixandre, aşi zice că nu te-ar putea coprinde lumea; cu mîna direaptă răsăritul, cu stînga ai ţinea apusul, şi după ce ai supune lumea, ai pofti să agiungi şi lumina lui Dumnezeu celui fără de moarte. Ce n-au datŭ firea unuia daruri toate, au împărţit tuturora. Iarăşi atîta pohteşti cîtŭ a coprinde nu poţi. Trecut-ai din Evropa la Asia, din Asia încunjurată vii iarăşi cătră Evropa, şi daca vei supune, cum gîndeşti tu, oamenii, cu munţii, cu ape curătoare, cu hierile sălbatice || războaie vei bate. Şi nu ştii că copacii cei înalţi

multă vréme crescŭ şi într-un ceas să oboară? Prost ieste cela ce caută mărul, iară cum ieste de înaltŭ nu socotéşte. Feréşti-te, cîndŭ te vei vedea în vîrful pomului, cu crăngile să nu te surpi. Şi pre leu că l-au mîncatŭ pasările céle mici într-o vréme ieste o povéste. Şi rugina hierul strică. Nu e nimica aşa de tare în lume şi aşa de putérnic să nu fie supus primejdiilor. Şi de multe ori cel mai tare de cel mai slab piiere.

Noi ce avem cu tine? Niciodată de ţările tale nu ne-am atinsŭ. Cine eşti? De unde vii? Nici ştim, nici ne-au fostŭ aminte. Nişte oameni carei în cîmpi pustii, sălbatec petrécem viiaţă, nimărui a sluji nu sîntem învăţaţi, nici să stăpînim cuiva pohtim. Datu-ţ-am daruri, să ştii neamul nostru: doi boi, o săgeată, suliţă, un păhar. Acéstea sîntŭ la noi mai scumpe peste toate odoarăle. Ce agonisim cu boii, aceia ni-i de hrană; păharul cîte la o voie bună cu priietenii ne ieste de obşte; cu săgeata de departe, cu suliţa de aproape batem nepriietenii noştri. Cu acest feliŭ de arme am bătut pre împăratul persilor şi a midilor şi pînă la Eghipet ne-am deşchis calea.

Înţeles-am cum vii să cerci pre tîlharii şi prădătorii

lumii, || pre tătari. Singur eşti acela prădătoriul lumii şi tîlhariŭ: luat-ai Lidiia, ai coprinsŭ Siriia, Împărăţiia Persului ai surpat, şi viind acum şi asupra Indiei, mînule tale céle lacome le-ai tinsŭ şi la dobitoacile noastre. De ce folos îţi ieste avuţiia, care saţiu nu-ţi face? Tu eşti întăi în lume sătul fără saţiu şi pre cîtŭ agoniseşti ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvneşti. Nu cauţi cîtă zăbavă faci împrejurul bahtrilor şi cîndu-ţi pare că-i aşezi, iată, sogdianii rădică împotriva ta oaste. Fiecîndŭ biruinţa mai mulţi nepriietini face, că bine de ai fi şi mai mare şi mai tare decît toţi, tot stăpîn strein nimenea nu-l priiméşte.

Ia, să treci apa Donul, vei vedea cîmpilor celor pustii lăţimea între care pre tătari niciodată vei ajunge. Dobitocul nostru mai sprinten ieste decît oastea ta îngreuiată de prada lumii, ce ai prădatŭ. Şi cîndŭ de noi departe că sîntem vei créde, în mijlocul taberii tale ne vei vedea, că şi gonim, şi fugim totŭ cu o sîrguială. Lăcuitorii ţărîi tale, de unde eşti, grecii, înţelégem cum, cîndŭ vor să rîză vreun loc pustiiu, ei zic: pustiile tătarălor. Tu acum ce vii la dinsile? Noao, din firea noastră, acestea ni ||

sîntŭ sate şi oraşă. Deci norocul tău tare în mînă strînsŭ să-l ţii: lunicos ieste şi cu anevoie să poate ţinea îndelungatŭ.

Socotindŭ priitenescŭ sfat, care de acum îţî arată vrémea, pune norocului^* tău zăbală, mai lesne vei cîrmui. Aşa zic bătrînii noştri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mîini şi aripi. Cîndu-ţi pare că-ţi dă mînule, atuncea şi zboară.

Cătră toate acéstea, de eşti tu unul din dumnedzei, cum ţ-au scornitŭ deşert nume, dătoriŭ^* eşti cu mijloace bune să aduci pre oameni la pace, iară nu a-i prăda de ce au. Iară de eşti om, cum eşti, că eşti om, pururea să gîndeşti; a celui prostŭ ieste a^* nu gîndi ce ieste, că de ai fi şi mai mare, dupre cum îţi zic că eşti mare, decît un om mare, mai mare nu eşti, şi cu atîta mai aproape de primejdii cu cît singur te îndeşi la dînsa.

Întreabă la ce hac au sosit Ţiros, vestit şi putérnic împărat în lume. Un ceas a risipit toate^*ce au agonisit anii. Asupra cărora nu vei veni, aceia îţi vor fi mai apoi priietini, că cei biruiţi urît priiteşug leagă; celor nesfădiţi priiteşugurile sintŭ stătătoare. Iară pre cine vei birui să nu crezi că-ţi va fi priieteni.

Noi, tătarii, cu jurămîntŭ niciodată nu sîntem învăţaţi a ţine credin-||ţa; cuvîntul grăit, acela ne

ieste jurămîntul. La voi sîntŭ acéstea basne, de juraţi şi puneţi pre Dumnezeu în zapise martur. La noi, aceia ce calcă cuvîntul pre Dumnezeu înşală. Deci nici de o treabă nu-ţi sîntŭ. Cu îndoită credinţă priieteni noi ţi sîntem, din doao părţi ca o strajă, că dintr-acoace numai apa Donul disparte, cu bahtrii hotărîm, iară dispre apus oardile şi neamul nostru pănă la Trachiia peste Dunăre cu moşiia ta, Machidoniia, precum înţelégem, ne ajungemŭ.

Te întrebŭ: priietin, au nepriietin vei vrea să-ţ fim?

Sfatul vostru şi norocul mieu la cumpănă voiŭ pune şi ce-mi zici voiŭ socoti. Să nu vă pară că sînt îndărătnic. Iară nici norocul mieu voiŭ lipăda, ci voiŭ să vă arătŭ că nici o primejdie a lumii la mine nici un preţŭ nu are, şi ca acela sîntŭ carile nu îndelungată, ci vestită poftescŭ viiaţa. ||