Scriind acest articol asupra lăutarilor din România, nu ne propunem a face o dizertaţiune istorică, căci atunci am atinge, fără voia noastră, cestiunea muzicei naţionale, şi nu a sosit încă timpul spre a ne ocupa de o materie atît de importantă şi dificilă de tratat.
Scopul dar al acestei scrieri este de a da lectorilor noştri o idee mai lămurită asupra muzicei compusă de lăutari şi asupra instrumentelor cu care esecută ei acea muzică; iară dupe aceea, ne vom da opiniunea şi asupra îmbunătăţirii ce se zice că a să se facă bandelor lăutăreşti.
Muzica, la noi, luată chiar din timpii cei mai depărtaţi, s-a cultivat numai de cîntăreţii bisericeşti şi de lăutari (1); cei dintîi s-au ocupat cu muzica bisericească bizantină şi s-au mărginit în cîntările neapărat trebuincioase la săvîrşirea cultului divin, fără a le modifica cît de puţin, atît în formă, cît şi în simţ, iar cei d-al doilea s-au ocupat numai cu muzica profană.
Aceşti din urmă însă, fiind obligaţi de meseria lor a fi, tot într-un timp, şi compozitori şi esecutori, nefiindu-le deajuns ideile ce le inspira fluierul păstorului şi privirea naturei, s-au văzut siliţi a căuta o sorginte de inspiraţiuni mai fecundă spre a da mai multă varietate baladelor, horelor şi altor cîntece necesarie pentru delectarea societăţii. Acea sorginte fu muzica bisericească, care — din vechime şi pînă la introducerea civilizaţiunei moderne — a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, şi este ştiut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne şi prinde rădăcine adînci în toate clasile societăţii (2).
Dacă cineva voieşte un esemplu reale despre ceea ce ziserăm, să călătorească în orice parte a ţării, iară mai cu seamă la munţi, unde invaziunile străinilor n-au străbătut, şi să asculte muzica ce se cîntă prin biserice şi pe cea cîntată de lăutarii din acele sate şi se va convinge că muzica din bisericele de prin vîrful munţilor are o mare asemănare cu baladele şi cîntecele de dor lăutăreşti din acele regiuni. Comparînd în urmă acea muzică cu cea bisericească şi lăutărească din toată ţara, se va convinge definitiv că elementul orientale domină în toate aceste muzice.
Ar fi fost o mare fericire pentru noi daca lăutarii şi cîntăreţii s-ar fi mărginit în imitarea cîntărilor bisericeşti primitive, fiindcă ele se compuneau dintr-o specie de canto fermo (chant plein) introdusă în biserica cea mare înaintea schismei lui Fotie *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAEH2M-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } . Atunci muzica noastră poate ar fi păstrat acea simplitate şi frumuseţe ce o găsim în muzicele europene; dară prin strînsele relaţiuni ce ţara noastră legă cu turcii, introducîndu-se la noi obiceiurile otomane şi muzica lor, lăutarii găsiră în acea muzică o nouă sorginte de inspirare şi imitaţiune.
Astfeliu sta muzica noastră pe cînd se stabili în ţară domnia fanarioţilor. Aceşti străini, fiind tot de o religie cu noi şi mari amatori de muzică, aduseră în ţară o mulţime de cîntăreţi de sarai şi bisericeşti şi, în mai puţin de un secol, nu numai că strică cu totul muzica bisericească şi lăutărească, dar schimbă chiar caracterul tonurilor, alterîndu-l atît de mult, încît astăzi ar trebui să inventăm un nou sistem de armonie ca să putem acompania un mare număr din cîntecele noastre, căci cu cel europenesc nu este cu putinţă a ne servi.
Dacă culturii muzicei noastre ar fi cunoscut sistema de notaţiune muzicală, negreşit că s-ar fi conservat din diferiţi timpi pe care, comparîndu-le cu cele din timpii noştri, am fi putut cunoaşte cu multă înlesnire elementele muzicei naţionale şi pe cele străine introduse prin imitaţiune; ajunşi apoi la acest rezultat, am fi făcut cu muzica ceea ce facem cu limba şi am fi reeşit a ne forma o muzică a noastră naţională. Dară aceste mijloace ne lipsesc cu totul şi, cînd va veni timpul a se scrie istoria muzicei române, vom fi siliţi a cerceta bibliotecele Vaticanului şi pe ale catedralelor din Spania, vom copia cîntecele veche ale ţăranilor din toate locurile locuite de români şi pe ale vecinilor ce ne încongiură, apoi, comparîndu-le cu cîntecele populare ce vom aduna din satele dimpregiurul Romei şi din Spania, abia vom putea să aflăm adevărata origină a muzicei noastre şi numai atunci vom putea să-i dăm o cultură raţionabile.
Pînă aci arătarăm pe lăutari compunîndu-şi cîntecele lor pe teme din muzica bisericească şi turcească, culese de pe la cîntăreţii domnilor greci şi din escursiunile ce ei făceau neîncetat pin oraşele cele mari ale Oriintelui (3); dară de la introducerea muzicei europene în armata noastră, şi mai cu seamă de la stabilirea teatrului de operă în Bucureşti, orizontele lor de imitaţiune se mări: compoziţiunile lăutăreşti începură a lua un caracter european, amestecat cu cel turcesc; prima şi secunda parte a horelor începură a se compune din imitaţiunea veriunui vals sau mazurcă, iar finalele era luat din muzica orientală.
Acest gust de compoziţiune amfibie începu la anul 1830 şi dură pînă la 1858, iar de aci înainte începu a se auzi din timp în timp hore şi cîntece de petrecere a căror esenţă muzicală este cu totul europeană.
Această revoluţiune muzicală a fost provocată de întinderea ce a luat cultura muzicei europene în societatea noastră. Sceptrul compoziţiunii muzicale nu mai este astăzi absolut în mîna lăutarilor. Mai mulţi juni şi june din diferite clase ale societăţii găsesc o nobilă distracţiune în compunerea horelor şi altor cantilene naţionale, pe cari le dau lăutarilor de le esecută. Din nenorocire însă, aceste compoziţiuni, afară de nume, nu au într-însele nimic naţionale, şi dacă muzicanţii noştri cei mari nu se vor sili a crea şi a stabili tipul unei muzice naţionale, cel puţin prin forma ritmului şi a cadinţelor, vom ajunge în scurt timp de la o estremitate la alta, adică de la muzica orientale la cea europeană, fără a putea stabili una naţionale.
Spre a proba transformările prin care a trecut muzica noastră de la domnia lui Grigorie-vodă Ghica (1822) şi pînă în ziua de astăzi, punem în vedere lectorilor noştri cîntecele acestea:
I
Frunză verde de orez, |
Vezi cu ochii şi nu-mi crezi. |
II
Cînd toca la Radu-vodă, |
Şedeam cu puica de vorbă. |
III
Nu mă pedepsi, stăpînă, |
Şi-mi spune de mă iubeşti. |
IV
Aoleo, ce bătăioasă, |
Nici cu asta nu ţiu casă! |
Melodiele acestor cîntece sunt scrise în timpul lui Caragea, Alexandru Suţu şi Grigorie-vodă Ghica. Cele cu no. I, II şi III sunt compuse de lăutarii din Bucureşti, iară cel din urmă de lăutarii din ţară; esaminîndu-le însă cu băgare de seamă, vom vedea că în toate domină elementul muzicei orientale şi că, dacă în locul versurilor acestora, am pune altele religioase, s-ar putea cînta în biserică fără să scandalizeze urechea celui mai bătrîn şi mai bigot creştin.
Melodiele scrise pe versurile acestea:
O, fericire, dulce simţire etc. |
şi
Rămîi sănătoasă mi-a zis şi s-a dus, |
horele numite: canapeaua, hora Creţianului şi altele sunt producţiuni mixte, în care elementul european este pus în luptă cu cel orientale, iar melodiele de la baladele şi canţionetele acestea:
I
În faptul zilei, de dimineaţă, |
Căruţa poştei pe drum mergea. |
II
Anima-mi e întristată, |
În lacrămi înecată *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAJX2M-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
III
Maria cea bălaie, frumoasa din Bezdat, |
Iubea pe Nicolae şi vrea să-l ia bărbat *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAKY2M-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , |
deşi sunt scrise mai tot în acelaşi timp cu cele precedinţi, sunt însă curat europeneşti, fără a găsi într-însele cea mai mică nuanţă ce le-ar putea da un caracteriu particular român.
De vom cerceta acum şi melodiele scrise chiar în aceşti ani din urmă pe versurile:
Dulce ţară şi frumoasă, |
O, Moldovo, draga mea *if (document.all){ var x=document.all(‘IDA1Z2M-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
şi
Zdrobită geme anima-n mine etc. |
ne vom încredinţa cu desăvîrşire că muzica ce se compune acum de lăutari şi diletanţi, esceptînd cîteva compoziţiuni ale d. Alecsandru Flechtenmacher, este toată europeană, inspirată sau imitată, şi nicicum română.
Pînă aici arătarăm diferitele fazi prin care a trecut muzica la noi. Să zicem acum ceva şi despre instrumentele cu cari lăutarii esecută cîntecele compuse de dînşii sau de alţii.
Aceste instrumente sunt: vioara, cobza şi naiul sau muscalul (Fistula Panis), iar acum de curînd s-a adoptat violoncelul şi canonul.
Vioara lăutărească este armată tot cu patru coarde, ca şi cea europeană. Coarda de sol o numesc Rast; pe cea de re, Neva; pe cea de la, Seba sau Saba, iar pe cea de mi o numesc iarăşi Neva.
Lăutarii acordează vioara întocmai ca europenii, adică la o distanţa de o chintă mare de la o coardă la alta, cu osebire numai că, în caz de a esecuta cîntece naţionale, lasă coarda de mi cu un ton mai jos.
Cobza are zece coarde, dintre cari unele sunt de sîrmă (tel) iar altele de maţe de miel. Patru din aceste coarde sunt principale şi se numesc Rast, Saba, Neva şi iarăşi Rast, iar celelalte sunt secundare şi puse numai ca să dea o rezonanţă mai viguroasă tonului celor principali. Pe acest instrument, ce nu este decît o ghitară degenerată, se poate esecuta melodiele cele mai complicate, dară lăutarii o întrebuinţează pentru acompaniatul melodiei.
Naiul sau muscalagiul (7) are trei octave şi jumătate, adică o estensiune de tonuri aproape cît a vioarei. Lăutarii, profitînd de estensiunea şi sonoritatea tonurilor acestui instrument, îl pune a suna melodiele împreună cu violina. În timpii trecuţi, artiştii ce sunau cu instrumentul acesta erau siliţi, la orice schimbare de ton principal al veriunui cîntec, să-l acordeze de al doilea, băgînd în unele din ţevile lui boabe de năut sau de fasole.
Violoncelul este tot cel european, atît în formă, cît şi în acordătură; deosebirea este numai că lăutarii îl întrebuinţează ca bas fundamentale, fără a cunoaşte armonia, de unde rezultă că frumoasele lui sunete, în loc să dilecteze urechea ascultătorilor, o loveşte foarte aspru prin nişte sunete nearmonice şi cîteodată chiar false.
Canonul este un instrument ebreesc antic, introdus în ţara noastră de un ebreu. (8) Forma lui este pătrată, are o mulţime de coarde şi servă, împreună cu cobza, la acompaniarea melodiei.
Iată instrumentele cu care lăutarii esecută muzica compusă de dînşii şi de alţii. Să vedem acum ce reforme se pot introduce în aceste bande.
Se vorbeşte foarte mult de formarea unei şcoale pentru lăutari şi despre transformarea bandelor lăutăreşti în orchestre regulate prin introducerea unor instrumente şi scoaterea altora. Noi am aplaudat această dispoziţiune şi suntem cu totul pentru dînsa, fiindcă tinde la divulgarea muzicei europene în masele populaţiunii noastre. Nu ştim ce baze de plecare vor fi luat reformatorii lăutarilor în lucrarea proiectului lor (9), şi de aceea nu putem a ne pronunţa definitiv asupra reformei. Părerea noastră este ca, pe lîngă instrumentele actuali, să se adauge un primo-clarinet, o trombă solo, un trombon tenore şi un violon contrabas, iară naiul şi cobza să nu se scoaţă din bandele lăutăreşti, mai întîi pentru că aceste instrumente sunt tradiţionale şi caracteristice în ţara noastră, şi al doilea pentru că ele pot servi cu succes în esecuţiune, naiul ţinînd locul flautei, iară cobza pe al ghitarei.
Cît despre formarea orchestrelor, facem observaţiunea aceasta: lăutarii numără numai în Bucureşti aproape patruzeci bande sau tacîmuri, dupe cum le zic ei. Aceste bande se compun, unele, din şapte pînă la opt indivizi, altele, de cîte patru, şi unele, din cîte trei indivizi. Arangiate în modul acesta, ei îşi procură esistinţa dupe gradul cunoştinţelor muzicale, uneori delectînd urechea bogaţilor şi alteori pe ale săracilor, pe timp ce, dacă se vor introduce instrumentele de mai sus, negreşit că fiecare tacîm de lăutari va fi compus de la zece pînă la douăsprezece persoane, de unde rezultă că ei îşi vor scoate hrana foarte anevoie, din cauză că nu pot cînta pe la nunţi, mese şi alte petreceri decît pe preţuri foarte mari. Şi nu credem că vor găsi cu înlesnire persoane care să le plătească după cuviinţă meritul şi osteneala lor, mai cu seamă în poporul de jos, care este demult deprins a dansa şi a asculta cîntece desmierdătoare de la cîte un tacîm de lăutari compus mai totdauna dintr-o vioară, o cobză şi un nai, pe care îl plătesc cu ce pot, pe timp ce o bandă completă de lăutari nu ar avea cu ce să o plătească, pentru că ea ar cere de la patru pînă la cinci galbeni. Credem dar că ar fi mult mai bine a lăsa pe lăutari să-şi formeze bandele lor, dupe cum îi va conduce interesele, şi suntem siguri că ei îşi vor întocmi şcoala de muzică, de vor simţi necesitate, sau vor trimite pe copiii lor a studia această artă în conservatoriul ce în curînd este a se înfiinţa, unde vor putea dobîndi, fără mari sacrificie pecuniarie, o instrucţiune muzicală complectă, care i-ar pune în stare a compune în viitoriu muzică mai bună şi acompaniată după regulile armoniei europene.