În frământări aprinse, în lupte uriaşe,

Unind într-o sforţare puterea voastră toată,

Cotropitori, odată,

Aţi spart pământul aspru ce v-a ţinut în faşe,

În coaja lui tirană, în carnea-i milenară…

Şi aţi ţâşnit spre cer – revolte uimitoare –

Să împietriţi pe veci, în drumul către soare.

Ca voi, o munţii mei,

Am sângerat zadarnic, m-am opintit mereu,

Ca dintr-o strâmtă ocnă să scap odat’ din mine:

Să ies, să scap, să fug,

De piedica-mi de humă, de-al cărnii mele jug

Despotic, zilnic, slut şi-omorâtor de greu…

Şi străbătând, în voie, nemărginirea oarbă…

Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă,

Să mă înalţ – sălbatic, statornic curcubeu –

În setea-mi de lumină,

Cu creştetul în nouri.

Ca voi,

Duşmani şi prieteni, Munţii mei!…

(Aron Cotruş, Munţii)