By În frământări aprinse, în lupte uriaşe,
Unind într-o sforţare puterea voastră toată,
Cotropitori, odată,
Aţi spart pământul aspru ce v-a ţinut în faşe,
În coaja lui tirană, în carnea-i milenară…
Şi aţi ţâşnit spre cer – revolte uimitoare –
Să împietriţi pe veci, în drumul către soare.
Ca voi, o munţii mei,
Am sângerat zadarnic, m-am opintit mereu,
Ca dintr-o strâmtă ocnă să scap odat’ din mine:
Să ies, să scap, să fug,
De piedica-mi de humă, de-al cărnii mele jug
Despotic, zilnic, slut şi-omorâtor de greu…
Şi străbătând, în voie, nemărginirea oarbă…
Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă,
Să mă înalţ – sălbatic, statornic curcubeu –
În setea-mi de lumină,
Cu creştetul în nouri.
Ca voi,
Duşmani şi prieteni, Munţii mei!…
(Aron Cotruş, Munţii)
