By Nae Ionescu, Curs de teorie a cunoştinţei
I. Introducere în problematica teoriei cunoştinţei
II. Ştiinţe empirice şi ştiinţe neempirice
III. Metoda şi specificul teoriei cunoştinţei
IV. Obiectul teoriei cunoştinţei
V. Cunoaştere, gândire, realitate
VI. Cunoaşterea şi construcţia realităţii
VII. Delimitarea obiectelor cunoaşterii
VIII. Regularitatea fenomenelor naturale
IX. Încercări de fundamentare a principiului regularităţii
X. Necesitatea gnoseologică şi practică a regularităţii
XI. Regulă şi lege
XII. Lucru şi substanţă
XIII. Conceptul de cauzalitate
XIV. Cauzalitatea în ştiinţă şi metafizică
XV. Concepţii privitoare la existenţa lumii externe
XVI. Posibilităţile cunoaşterii ştiinţifice a lumii externe
EXTRAS:
O ştiinţă care nu este empirică poate să fie, de exemplu, matematica, pentru că matematica îşi creează ea însăşi condiţiunile realităţilor. Noi am mai vorbit şi altă dată de această facultate specială a matematicei, de a[-şi] crea materialul. D-voastră aţi auzit de foarte dezbătuta chestiune a postulatelor matematice şi ştiţi ce însemnează, propriu-zis, un postulat. Un postulat nu este o afirmaţie evidentă, dar nedemonstrabilă, cum se învaţă în clasa a II-a [de liceu] la geometrie, ci un postulat este altceva: este condiţionarea realităţilor cu cari vei lucra; adică, un postulat este schema de creaţiune a realităţii, a obiectelor cu cari eu voi lucra. Că postulatul este nedemonstrabil este natural, pentru simplul motiv că nedemonstrabil este orice fapt. Faptul nu se demonstrează, faptul există pur şi simplu.
Eu, de pildă, fac o afirmaţiune care nu se raportează la o realitate, nu fac o afirmaţie asupra unei realităţi, ci asupra unei construcţii. Eu zic, adică: vreau să fac o casă cu patru etaje. Nimeni nu are dreptul să mă întrebe pe mine: dovedeşte-mi lucrul acesta! – Ce să dovedesc? – Dovedeşte-mi că vrei să faci o casă cu patru etaje! – Eu afirm că vreau să fac o casă cu patru etaje. Ce vrei să-ţi demonstrez? Aci nu este nimic de demonstrat. Postulatul spune: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă şi numai una singură. Dar zice: demonstrează că se duce numai una singură! Ce să demonstrez, căci aşa vreau eu! Dar pot duce şi mai multe, dacă vreau să duc mai multe. Ce însemnează când zic că pot să duc numai o singură paralelă, când am pus acest postulat? Însemnează că prin această condiţiune am construit spaţiul în care voi lucra; adică, spaţiul în care voi lucra de aci înainte va fi spaţiul acesta în care eu pun condiţia că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc la acea dreaptă decât o singură paralelă. Eu pot însă să pun şi alte condiţiuni: că spaţiul în care voi lucra va fi de aşa natură, încât prin acest punct exterior unei drepte să duc mai multe paralele la acea dreaptă. Se poate sau nu se poate? Evident că se poate, pentru că, în definitiv, nu există nici o realitate care să-mi impună mie, propriu-zis, unul din aceste postulate. Când fac un postulat, nu exprim un fapt din realitate, ci îmi creez condiţiunile de lucru în acea realitate, îmi creez realitatea însăşi, spun unde voi lucra. Când spun, de pildă, că mă urc pe scară şi intru pe uşa din faţa scării, o să ziceţi: dar este uşă? Îmi fac eu uşă, ca să intru în odaia de acolo şi este sigur că, de câte ori mă voi urca, n-am ce să fac, voi intra totdeauna pe uşa de acolo, pentru că uşa aceea mi-am creat-o ca să intru aci.
Tot aşa şi în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, că printr-un punct exterior unei drepte nu pot să duc decât o paralelă, însemnează că eu nu vreau să duc decât o singură paralelă, însemnează că spaţiul acesta cu care lucrez eu este spaţiul în care nu se poate duce decât o paralelă.
Apoi, spaţiul în sine nu este nici cu o paralelă, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spaţiul este aşa cum îl creăm noi.
Eu lucrez cu geometria euclidiană. D-voastră ziceţi că aceasta este geometria care se aplică realităţii. Dar toate geometriile se aplică realităţii. Credeţi că geometria bidimensională sau unidimensională nu se aplică realităţii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensională şi unde cu geometria euclidiană nu se poate face nimic. Vasăzică, această matematică nu reprezintă realitatea, [ci] este o structură a realităţii şi un instrument de lucru.
Dar ziceţi d-voastră: geometria euclidiană este intuitivă, o înţelegem şi noi. O înţelegeţi tot aşa de puţin cum înţelegeţi şi pe celelalte. Noi trăim în mijlocul a o mulţime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le înţelegem deloc. Am mai întrebat şi altă dată: înţelegeţi d-voastră cum stau oamenii la antipod? Stau cu capul în jos? Nu. Şi totuşi, toată lumea zice: pământul este rotund. Dacă este rotund, atunci oamenii stau la antipod cu capul în jos. Aţi înţeles lucrul acesta? Vi l-aţi putut reprezenta? A! atunci aci intervin o mulţime de alte cestiuni: ce însemnează „sus” şi „jos”, ce însemnează „direcţia gravitaţiei” etc. Aceasta însemnează pe hârtie, dar eşti în afară de Pământ, în spaţiu, şi te uiţi la Pământ, nu este aşa că cel de la antipod stă cu capul în jos? Aţi înţeles d-voastră aceasta?
Dar se mai zice: Pământul se învârteşte împrejurul Soarelui din cauza gravitaţiei, că[ci] două corpuri puse în prezenţă se atrag sau se resping etc. Aţi înţeles lucrul acesta? Vi-l puteţi închipui? Se atrag şi se resping, stau în echilibru: Pământul nu cade în Soare, nici Soarele nu ne cade nouă pe cap. Aţi înţeles? Iarăşi n-am înţeles nimic.
Vasăzică, geometria euclidiană vi se pare că este de înţeles, pentru că ne-am obicinuit cu spaţiul acesta cu trei dimensiuni. Apoi, cum să nu aibă trei dimensiuni? Orice obiect se poate plasa în trei dimensiuni: lungime, lărgime, înălţime. Este exact. Ce însemnează? Spune un filosof german – Dumnezeu să-l ierte, a murit acum câtva timp (a murit cam târziu, pentru că a apucat să scrie diferite cărţi) -: sunt trei direcţiuni, trei acte fundamentale în spaţiu, cari sunt date de trei perpendiculare, cari se întâlnesc într-un singur punct. Dar ce însemnează „direcţiune fundamentală”? De ce trebuie să fie numai înainte-înapoi, sus-jos, dreapta-stânga? Numai acestea sunt direcţiuni, axe fundamentale? De ce, adică, alte axe n-ar fi fundamentale? Şi atunci intervine un altul şi zice: este natural, pentru că mie îmi este suficient să am trei planuri pentru ca să pot defini un punct în spaţiu. Aceasta este altceva. Este adevărat că în trei planuri eu definesc un punct în spaţiu, dar însemnează că sunt trei direcţiuni fundamentale ale spaţiului? Nu. Însemnează că este spaţiul euclidian, pe care eu l-am creat prin postularea unei singure paralele, însemnează că aceste trei direcţiuni îmi sunt mie fundamentale pentru a defini un punct. Ca să fie direcţie fundamentală a spaţiului, trebuie să fie ceva care face parte din însăşi esenţa spaţiului. Dar când te întreb eu asupra esenţei spaţiului, îmi răspunzi aceasta? Îmi răspunzi: eu pot să lucrez în acest spaţiu conducându-mă numai de trei direcţiuni. Atunci, una este să poţi lucra d-ta în spaţiu, folosindu-te numai de trei direcţiuni, şi alta este ca spaţiul însuşi să fie cu trei direcţiuni. Sunt două lucruri cu totul deosebite.
Eu pot să mă duc la Ploieşti pe jos, cu trenul, cu automobilul, cu aeroplanul etc.; am mai multe posibilităţi. Ce însemnează aceasta? Că nu se poate vorbi de feluri fundamentale de a călători, pentru că sunt mai multe şi fiecare este independent unul de altul, dar există în realitate şi unul şi altul; pot să mă duc şi cu unul, şi cu celălalt. Ceea ce există în realitate, pentru mine, nu este definitoriu pentru lucrul însuşi. Eu m-am dus pe jos la Ploieşti. Aceasta însemnează că lumea este formată din mişcarea pe jos? Poate să fie formată şi din mişcarea cu trenul. Adică, ceea ce îmi dă mie posibilitatea de a mă mişca în spaţiu nu este, propriu-zis, ceva care să corespundă naturei adevărate a spaţiului, ci este un lucru anex. Prin urmare, şi aceste trei dimensiuni – care se pun întotdeauna înainte când este vorba de recunoaşterea spaţiului euclidian ca spaţiu real – nu sunt definitorii, adică nu sunt concludente, argumentul nu este valabil.
Vasăzică, vedeţi, în adevăr, caracterul acestei geometrii euclidiene. Ea nu este geometria în care trăim noi realitatea, căci realitatea o trăim altfel decât geometric. Dar, prin practica noastră de toate zilele, deocamdată noi ne-am învăţat mai bine cu acest spaţiu tridimensional decât cu un spaţiu unidimensional. Însă acest spaţiu al geometriei euclidiene nu este spaţiul însuşi, ci este o lume creată de noi, adică un şablon pe care noi îl aplicăm realităţii. Tot aşa de bine putem aplica realităţii şi şablonul unidimensional sau [cel] bidimensional.
Şi atunci, toată construcţia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este făcută din fapte reale, din fapte de observaţie, ci din fapte pe cari noi le creăm prin voinţa noastră şi prin condiţiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune altă geometrie, dar stă la libera mea alegere ca să pun un postulat sau altul.
