Ştefan Augustin Doinaş, “Nimic”
Nici pasărea sub domuri vegetale, nici trestia cu mlădiosu-i tors*, nici firele pe care-ades le-ai tors sunându-le cu degetele tale; nici crinii-orgolioşi ce ţi-au întors spre tine-nfioratele petale nici apele, fugarnice cristale, în care anii tineri ţi i-ai stors; nici stalactita palidă ce creşte, ca tine, nevăzută, îngereşte, hrănindu-se cu aşteptări mereu: nimic din tot…