Tot mai traiesti, batrâna mama?
Tie, cu supunere, ma-nchin!
Mica-ti casa, seara de arama,
Lumineze-o pasnic si senin.
Mi se scrie ca esti tulburata,
Ca ti-e dor de mine ne-ncetat,
Ca ades bati drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat.
În albastre seri ti se nazare
Gând pustiu, ce lacrimei da val,
Ca la crâsma-ntr-o-ncaierare
Mi s-a-nfipt în inima-un pumnal.
Mama, nu-i nimic! Delirul fura
Gândul tau, ducându-l spre prapad.
Nu-s betiv chiar în asa masura
Ca pierind, sa nu te mai revad.
Ca-n trecut, mi-i inima duioasa,
Am un vis, un vis pe care-l storc;
Sa ma smulg din dorul ce m-apasa
Si la noi acasa sa ma-ntorc.
Eu voi reveni, pe când rasfata
Pomii-n floare, satul meu tacut;
Dar sa nu ma scoli de dimineata,
Cum opt ani în urma, ai facut.
Nu trezi desertaciunea cruda,
Nici regretul ca ma risipesc,
Prea devreme, pierdere si truda,
Mi-a fost dat, traind, sa patimesc.
Sa ma rog, tu nu-mi mai da povete!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi esti reazem la tristete,
Numai tu dai vietii mele, rost.
Fie-ti deci, nelinistea uitata,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, suparata,
În paltonul vechi si demodat…