Azi noapte Iisus mi-a intrat în celula.
O, ce trist si ce-nalt părea Crist !
Luna venea dupa El, în celulă
si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
ochii adanci ca niste păduri.
Luna-L bătea cu argint pe vestminte
argintându-i pe maini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub patura sură :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
si mi-a făcut semn ca să tac.
S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cui si rugină
parcă purtase lanţuri cândva.
Oftand si-a intins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
lungeau pe zăpada lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână
si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mână
şi am adormit o mie de ani…
Când m-am desteptat din afunda genuna,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celula si era luna,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am intins bratele: nimeni, tacere.
Am intrebat zidul : nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
cu sulita lor m-au strapuns…
– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de căţui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.
Un vânt al libertății vine din morminte; Sunt patimile unor trupuri sfinte! Năvalnic ni se vor înfățișa-n lumină toți eroii, Iar cei ce i-au schingiuit, vor piere ca strigoii!