Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă
Lângă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală*.
Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă…
Înc-un mănunchi, şi câte visuri şi primăveri – câtă ruină!
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda câte n-ar mai spune:
A tale braţe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brânduşe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pân’ vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme:
În lacrimi tremură oglinda ca faţa apelor când plouă.
Şi-mbrăţişaţi alături plângem, plângi blândă, candidă vestală,
Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi târziu pricepi ce-nsamnă.
Brânduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mândra lui beteală.