george bacovia – lacustraAsculta mai multe audio Diverse
La toamnă, cînd frunza va îngălbeni, Cînd pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni, – Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cîndva, Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus, Cînd geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal. Va bate ploaia… şi tîrziu, la geamul tău voi plînge-ncet… Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet, – Nimic tu nu vei auzi din cîte voi avea de spus… În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus.
Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blînde… Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plămînde ! Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi albe flori de mărgărint, De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint. Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia : Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia Seninului de zare stînsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară. Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă : Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă, Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se stînge… De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sînge. Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint, Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale… Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.
Te uită cum ninge decembre… Spre geamuri, iubito, priveşte – Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mînă fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele – totuna – Aş vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, – Citeşte-mi ceva de la poluri Şi ningă… zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, – Te uită cum ninge decembre… Nu rîde… citeşte nainte. E ziuă şi ce întuneric… Mai spune s-aducă şi lampa – Te uită, zăpada-i cît gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă… Potop e-napoi şi nainte, Te uită cum ninge decembre… Nu rîde… citeşte nainte. Din volumul Plumb
01. Plumb 02. Pastel 03. Decor 04. Amurg 05. Lacustrã 06. Gri 07. Sonet 08. Amurg de toamnã 09. Tablou de iarnã 10. În grãdinã 11. Spre toamnã 12. Pãlind 13. Amurgul violet 14. Decembrie 15. Negru 16. Nevrozã 17. Moinã 18. Melancolie 19. Rar 20. Nervi de toamnã 21. Searã tristã 22. Note de toamnã 23. Oh, amurguri 24. Amurg de iarnã 25. Alean 26. Amurg antic 27. Pulvis 28. Cuptor 29. Toamnã 30. Singur 31. Trudit 32. Amurg 33. Altfel 34. Panoramã 35. Finis 36. Plumb de iarnã 37. Nocturnã 38. Plumb de toamnã 39. Largo 40. Plouã 41. Nervi de primãvarã 42. Matinalã 43. În parc 44. Poemã în oglindã 45. Alb 46. Nervi de toamnã 47. Plumb de iarnã 48. Note de toamnã 49. Monosilab de toamnã 50. Nocturnã
Toamna sună-n geam frunze de metal, Vînt. În tăcerea grea, gînd şi animal Frînt. În odaie, trist sună lemnul mut : Poc. Umbre împrejur într-un gol, tăcut, Loc. În van peste foi, singur, un condei Frec. Lampa plînge… anii tăi, anii mei Trec. Să mă las pe pat, ochii să-i închid, Pot. În curînd, încet va cădea în vid Tot. O, va fi cîndva altfel natural, Bis. Toamna sună-n geam frunze de metal, Vis.
Auroră violetă Plouă rouă de culori – Venus, plină de fiori, Pare-o vie violetă. Bat la geamul tău încet, Bat cu-o roză sîngeroasă – Vino, floare somnoroasă, Cît pe zări e violet. Plîns de ape se repetă, Încă totu-i adormit – Ca în vise s-a pornit Roata morii – violetă. Gol e-al sînului buchet, Floare goală, somnoroasă… Trist, cu roza sîngeroasă, Bat la geamul violet. Aurora violetă Se pătează de culori – Venus, pală de fiori, Pare-o stinsă violetă…
Da, plouă cum n-am mai văzut… Şi grele tălăngi adormite, Cum sună sub şuri învechite! Cum sună în sufletu-mi mut! Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Şi ce enervare pe gînd! Ce zi primitivă de tină! O bolnavă fată vecină Răcneşte la ploaie rîzînd… Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Da, plouă… şi sună umil Ca tot ce-i iubire şi ură – Cu-o muzică tristă, de gură, Pe-aproape s-aude-un copil. Oh, plînsul tălăngii cînd plouă! Ce basme tălăngile spun! Ce lume-aşa goală de vise! … Şi cum să nu plîngi în abise, Da, cum să nu mori şi nebun, Oh, plînsul tălăngii cînd plouă!
Cadavrul impozant pe catafalcul falnic, Sub gaza de argint visa în vasta gală… Iar sînul ei pierdut în mortuara gală – Pe veci oprit, înmărmurise falnic.
Omul începuse să vorbească singur… Şi totul se mişca în umbre trecătoare – Un cer de plumb de-a pururea domnea, Iar creierul ardea ca flacăra de soare. Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cînt, – Şi-nvineţit de gînduri, cu fruntea în pămînt Omul începuse să vorbească singur…
Răsună din margini de tîrg Un bangăt puternic de armă; E toamnă… metalic s-aud Gorniştii, în fund, la cazarmă. S-aude şi-un clopot de şcoală, E vînt, şi-i pustiu, dimineaţă; Hîrtii şi cu frunze, de-a valma, Fac roată-n vîrteje, pe-o piaţă. Se uită în zări catedrala, Cu turnu-i sever şi trufaş; Grădina oraşului plînge, Şi-aruncă frunzişu-n oraş. Şi vine, ca-n vremuri de demult, Din margini, un bucium de-alarmă, E toamnă… metalic s-au Gorniştii, în fund, la cazarmă.
Sunt cîţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun; Pe catafalc, de căldură-n oraş, – Încet, cadavrele se descompun. Ce vii se mişcă şi ei descompuşi, Cu lutul de căldură asudat; E miros de cadavre, iubito, Şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat. Toarnă pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine să le pun; Sunt cîţiva morţi în oraş, iubito, Şi-ncet, cadavrele se descompun…
Havuzul din dosul palatului mort Mai aruncă, mai plouă, mai plînge – Şi stropii căzînd, în amurg, iau culori: De sineală, de aur, de sînge. Pluteşte un lanţ de lebede albe, Iar visul din parc în lac se răsfrînge – Amurgul de lebede pune culori; De sineală, de aur, de sînge. Uitate, statuiele albe privesc, Albe visînd c-un aer ce plînge – Şi lasă amurgul pe ele culori: De sineală, de aur, de sînge.
Tăcere… e toamnă în cetate… Plouă… şi numai ploaia dă cuvînt – E pace de plumb, e vînt, şi pe vînt Grăbite, trec frunze liberate. Deschide, dă drumu,-adorato, Cu crengi şi foi uscate am venit; În tîrg, o fată tristă a murit, – Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o… Dă drumu, e toamnă în cetate – Întreg pămîntul pare un mormînt… Plouă… şi peste tîrg, duse de vînt, Grăbite, trec frunze liberate.
Singur, singur, singur, Într-un han, departe – Doarme şi hangiul, Străzile-s deşarte, Singur, singur, singur… Plouă, plouă, plouă, Vreme de beţie – Şi s-asculţi pustiul, Ce melancolie! Plouă, plouă, plouă… Nimeni, nimeni, nimeni, Cu atît mai bine – Şi de-atîta vreme Nu ştie de mine Nimeni, nimeni, nimeni… Tremur, tremur, tremur… Orice ironie Vă rămîne vouă – Noaptea e tîrzie, Tremur, tremur, tremur… Veşnic, veşnic, veşnic, Rătăciri de-acuma N-or să mă mai cheme – Peste vise bruma, Veşnic, veşnic, veşnic… Singur, singur, singur, Vreme de beţie – I-auzi cum mai plouă, Ce melancolie! Singur, singur, singur…