Ce chiot, ce vaiet în toamnă…
Şi codrul sălbatec vuieşte –
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
– Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plînge şi nu-ţi fie teamă –
Ascultă cum greu, din adîncuri,
Pămîntul la dînsul ne cheamă…
Biblioteca.wansait.com
Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: –