Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit.
Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare…
De atata amar de vreme de cand se moare, viul a capatat probabil obisnuinta de a muri; fara de care nu s-ar explica de ce o insecta sau o rozatoare si chiar omul, ajung, dupa cateva sclifoseli, sa crape atat de demn.
X ma insulta. Sunt gata sa-l palmuiesc. Dupa ce ma gandesc, renunt. Cine sunt? Care e adevaratul meu eu: cel care riposteaza sau cel care se retrage? Prima mea reactie e intatdeauna energica; urmatoarea, moale. Ceea ce se cheama “intelepciune” nu e, in fond decat un vesnic “dupa ce ma gandesc”, adica nonactiunea ca prim gest.
Ani de zile, o viata de fapt, sa nu te fi gandit decat la ultimele clipe, ca sa constati, cand te apropii in sfarsit de ele, ca va fi fost degeaba, ca gandul mortii ajuta la tot, doar sa mori nu.
Nu e profund, nu e autentic decat ceea ce ascundem. De unde forta sentimentelor abjecte.
Am toate defectele celorlalti si totusi ceea ce fac acestia mi se pare inadmisibil.
-Ce faceti de dimineata pana seara?
-Ma suport.
Nu-i pizmuiesti pe cei care au puterea sa se roage, in vreme ce esti plin de invidie fata de posesorii de bunuri, fata de cei care cunosc bogatia si gloria. E ciudat ca te resemnezi cu mantuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecatoare de care se poate bucura acesta.
Nu exista o arta adevarata fara o mare doza de banalitate. Aceea care recurge in mod constant la insolit oboseste repede, nimic nefiind mai insuportabil decat uniformitatea exceptionalului.
Daca ar fi cu putinta sa ne privim cu ochii celorlalti, am disparea pe loc.
Nu le ingaduim decat copiilor si nebunilor sa fie sinceri cu noi; ceilalti, daca au indrazneala sa-i imite, se vor cai mai devreme sau mai tarziu pentru asta.
Nu te temi de viitor decat atunci cand nu esti sigur ca te poti omori la momentul dorit.
Nu conteaza decat un singur lucru: sa inveti sa pierzi.
Omul care si-a invins complet egoismul, nemaipastrandu-si nici o urma, nu poate rezista mai mult de douazeci si una de zile, invata intr-o scoala vedantica moderna.
Nici un moralist occidental, nici macar cel mai sumbru, n-ar fi indraznit sa avanseze despre natura umana o precizare atat de infricosatoare, atat de revelatoare.
Ti-ai dori uneori sa fi canibal, nu atat din placerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cat din aceea de a-l vomita.
“N-ati avut dreptate sa contati pe mine.” Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu si ratatul.
E limpede ca Dumnezeu era o solutie si ca nu se va gasi niciodata una la fel de multumitoare.
Cu cat se indeparteaza de Dumnezeu, cu atat oamenii avanseaza in cunoasterea religiilor.
“… dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii.” De-abia s-au deschis si incepe drama. Sa privesti fara sa intelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul in care intelegi, in care intelegi prea mult…
Numai Dumnezeu are privilegiul sa ne abandoneze. Oamenii nu pot decat sa-ti intoarca spatele.
