Emil Cioran, Foloasele exilului (fragment)

Mulţi n-au la îndemână, ca mod de exprimare, decât poezia. Ce poate fi mai firesc? Chiar şi cei care nu-s prea dăruiţi găsesc în dezrădăcinarea, în automatismul excluderii lor plusul de talent pe care nu l-ar fi putut găsi într-o existenţă normală.
Sub orice formă s-ar prezenta şi oricare i-ar fi cauza, exilul este, la începuturile sale, o şcoală a delirului. Delirul, însă, nu-i o şansă ce se dă la toţi, deopotrivă. E o situaţie-limită, un fel de ultim hotar al stării poetice. Nu-i oare un privilegiu să te trezeşti acolo dintr-o dată, fără să te supui vreunei discipline, prin bunăvoinţa fatalităţii doar? Gândiţi-vă la acel apatrid de lux, la Rilke, – la câtă singurătate a trebuit să adune pentru a-şi rupe legăturile, pentru a prinde rădăcini în invizibil. Nu e deloc uşor să fii de niciunde, când nici o constrângere nu te obligă la asta. Misticul însuşi ajunge la lepădarea de cele lumeşti doar prin eforturi cumplite. A te smulge lumii – ce trudnică autoabolire! Apatridul, în schimb, o face fără să se cheltuiască, prin intervenţia – ostilă – a istoriei.Nici un zbucium, nici o noapte albă pentru a se lepăda de toate; evenimentele înseşi îl împing într-acolo. Seamănă, într-un anume sens cu bolnavul care, şi acela, se instalează în metafizică sau în poezie, fără merit personal, prin forţa lucrurilor, prin bunele oficii ale maladiei. Un absolut de două parale? Poate, deşi nu este dovedit că rezultatele obţinute prin efort ar fi mai preţioase decat acelea datorate repaosului ineluctabil.