Mircea Eliade, Sacrul si profanul
EXTRASE:
Rituri de trecere
Aşa cum s–a observat de multă vreme, riturile de trecere joacă un rol important în viaţa omului religios.17 Fără îndoială, ritul de trecere prin excelenţă este reprezentat de iniţierea de pubertate, de trecerea de la o categorie de vîrstă la alta (de la copilărie sau adolescenţă la tinereţe). Există însă şi rituri de trecere la naştere, la căsătorie ori la moarte, şi s–ar putea spune că, în fiecare dintre aceste cazuri, este vorba tot de o iniţiere, pentru că se petrece întotdeauna o schimbare radicală de regim ontologic şi de statut social. Atunci cînd se naşte, copilul nu are decît o existenţă fizică, nefiind încă recunoscut de familie, nici primit de societate. Riturile îndeplinite îndată după naştere sînt acelea care îi dau nou–născutului statutul de „viu“ propriu–zis; datorită acestor rituri, copilul este integrat în comunitatea celor vii.
Şi căsătoria este un prilej de trecere de la un grup socio–religios la altul. Tînărul căsătorit părăseşte grupul celibatarilor pentru a lua parte de acum înainte la cel al capilor de familie. Orice căsătorie implică o tensiune şi o primejdie, declanşează o criză; de aceea se face printr–un rit de trecere. Grecii numeau căsătoria telos, consacrare, iar ritualul nupţial îl amintea pe cel al misterelor.
În ceea ce priveşte moartea, riturile sînt cu atît mai complexe cu cît este vorba nu doar de un „fenomen natural“ (viaţa sau sufletul care părăsesc trupul), ci şi de o schimbare de regim deopotrivă ontologic şi social: răposatul trebuie să treacă prin anumite încercări de care depinde propria lui soartă dincolo de mormînt, dar trebuie în acelaşi timp să fie recunoscut şi acceptat de comunitatea morţilor. La unele popoare, doar îngroparea rituală confirmă moartea, cel care nu este înmormîntat după obicei nefiind socotit mort. În alte părţi, moartea cuiva nu este recunoscută ca fiind adevărată decît după îndeplinirea ceremoniilor funerare sau cînd sufletul răposatului a fost însoţit prin ritualuri la noua sa locuinţă, în lumea de dincolo, şi a fost întîmpinat acolo de comunitatea morţilor. Pentru omul areligios, naşterea, căsătoria, moartea sînt evenimente care nu privesc decît individul şi familia acestuia şi doar arareori — în cazul unor şefi de stat ori al unor politicieni — reprezintă evenimente cu implicaţii politice. Dintr–o perspectivă areligioasă a existenţei, toate aceste „treceri“ şi–au pierdut caracterul ritual: ele nu mai înseamnă nimic altceva decît ceea ce arată actul concret al unei naşteri, al unui deces ori al unei uniri sexuale recunoscute în mod oficial. Să mai adăugăm că o experienţă cu totul areligioasă a vieţii se întîlneşte destul de rar în stare pură, chiar şi în societăţile cele mai secularizate. O asemenea experienţă cu totul areligioasă ar putea deveni curentă într–un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dar deocamdată este destul de rară. Ceea ce se întîlneşte în lumea profană este o secularizare radicală a morţii, a căsătoriei şi a naşterii, dar, cum vom vedea în cele ce urmează, se mai păstrează încă urme şi nostalgii ale comportamentelor religioase abolite.
Cît despre ritualurile iniţiatice propriu–zise, se cuvine să facem deosebirea dintre iniţierile de pubertate (categorie de vîrstă) şi ceremoniile de intrare într–o societate secretă: diferenţa cea mai importantă constă în faptul că toţi adolescenţii trebuie să treacă prin iniţierea de vîrstă, în vreme ce societăţile secrete nu sînt rezervate decît unui număr restrîns de adulţi. Instituirea iniţierii de pubertate pare să fie mai veche decît aceea a societăţii secrete; este de altfel şi mai răspîndită, fiind atestată la nivelurile cele mai arhaice de cultură, ca de pildă la australieni şi la locuitorii şării de Foc. Nu ne–am propus să descriem aici ceremoniile iniţiatice în toată complexitatea lor. Ceea ce ne interesează este faptul că, încă din stadiile arhaice de cultură, iniţierea joacă un rol capital în pregătirea religioasă a omului şi constă în esenţă într–o schimbare de regim ontologic pentru neofit. Acest lucru ni se pare foarte important pentru înţelegerea omului religios, deoarece ne arată că omul societăţilor primitive nu se socoteşte „împlinit“ aşa cum este el „dat“ la nivelul natural al existenţei: ca să ajungă om propriu–zis, trebuie să părăsească prin moarte această viaţă dintîi (naturală) şi să renască la o altă viaţă, superioară, care este deopotrivă religioasă şi culturală.
Cu alte cuvinte, primitivul îşi aşază idealul de umanitate pe un plan supraomenesc. După părerea lui, 10 nu poţi fi om împlinit decît după ce ai depăşit şi ai abolit într–un fel umanitatea „naturală“, pentru că iniţierea se reduce în cele din urmă la o experienţă paradoxală, supranaturală, a morţii şi a învierii, sau a unei a doua naşteri; 20 riturile iniţiatice cuprinzînd încercări, moartea şi învierea simbolică au fost întemeiate de către zei, Eroii civilizatori ori Strămoşii mitici; aceste rituri au deci o origine supraomenească şi, împlinindu–le, neofitul imită un comportament supraomenesc, divin. Se cuvine să reţinem acest lucru, care arată încă o dată că omul religios se vrea deosebit de ceea ce este la nivel „natural“ şi se străduieşte să se împlinească după imaginea ideală care i–a fost dezvăluită prin mituri. Omul primitiv încearcă să atingă un ideal religios de umanitate, şi acest efort conţine germenii tuturor eticilor elaborate mai tîrziu în societăţile evoluate. Bineînţeles, iniţierea ca act religios nu mai există în societăţile areligioase contemporane. Dar, după cum vom putea constata în cele ce urmează, pattern–urile iniţierii se mai păstrează încă, deşi puternic desacralizate, în lumea modernă.
SUMAR
- Mircea Eliade
- Cronologia operei ştiinţifice şi filozofice:
- Cuvînt înainte la ediţia franceză
- Introducere
- Manifestarea sacrului
- Două moduri de a fi în Lume
- Sacrul şi Istoria
- CAPITOLUL I
- Spaţiul sacru şi sacralizarea Lumii
- Omogenitate spaţială şi hierofanie
- Teofanie şi semne
- Haos şi Cosmos
- Consacrarea unui loc: repetarea Cosmogoniei
- „Centrul Lumii“
- „Lumea noastră“ se află întotdeauna în Centru
- Cetate – Cosmos
- Asumarea Facerii Lumii
- Cosmogonie şi sacrificiu de construcţie
- Templu, bazilică, catedrală
- Cîteva concluzii
- CAPITOLUL II
- Timpul sacru şi miturile
- Durata profană şi Timpul sacru
- Templum‑tempus
- Repetarea anuală a cosmogoniei
- Regenerarea prin întoarcerea la Timpul originar
- Timpul „festiv“ şi structura sărbătorilor
- Omul — contemporan periodic cu zeii
- Mit = Model exemplar
- Reactualizarea miturilor
- Istorie sacră, Istorie, istoricism
- CAPITOLUL III
- SACRALITATEA NATURII ŞI RELIGIA COSMICĂ
- Sacrul ceresc şi zeii uranieni
- Zeul de departe
- Experienţa religioasă a Vieţii
- Perenitatea simbolurilor cereşti
- Structura simbolismului acvatic
- Istoria exemplară a botezului
- Universalitatea simbolurilor
- Terra Mater
- Humi positio: punerea copilului în pămînt
- Femeia, Pămîntul şi fecunditatea
- Simbolismul Arborelui cosmic şi cultele vegetaţiei
- Desacralizarea Naturii
- Alte hierofanii cosmice
- CAPITOLUL IV
- Existenţă umană şi viaţă sanctificată
- Existenţa „deschisă“ spre Lume
- Sanctificarea Vieţii
- Corp‑casă‑Cosmos
- Trecerea prin Poarta strîmtă
- Rituri de trecere
- Fenomenologia iniţierii
- Confrerii ale bărbaţilor şi societăţi secrete ale femeilor
- Moarte şi iniţiere
- „A doua naştere“ şi zămislirea spirituală
- Sacrul şi profanul în lumea modernă
- Elemente bibliografice
