By Din culmea unde mai presus de nor Doar gheaţa îşi sculptează diamantul, Te prăvăleai, gigant clocotitor, Cât zarea-ntins, haotic ca neantul. În jurul tău, frânturi de stâncă, lut, Cadavre ale florei uriaşe Monumentau un ne-nturnat* trecut… Şi nicăieri în goana pătimaşe Refluxul liniştit nu locuia Cu lumea lui năvalnicele ape…
Ion Barbu, “Fulgii” (fragment)
Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr, Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr Al dealurilor prinse de-o crustă argintie. Oştiri de nori aleargă… ─ Ce surdă simpatie, Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă? Aţi prefăcut în domuri de argint natura moartă Şi-aţi pus în peisagiu
Ion Barbu, “Ţi-am împletit…”
Ţi-am împletit suprema cunună de tristeţe, Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur Iar seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe Şi astfel întregită să-atingi Acordul-Pur. Dar dacă-încumetarea ta şovăie şi seara Descinde friguroasă în inimă şi gând Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara,* Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai
Ion Barbu, “Peisagiu* retrospectiv”, I
O, desfrunzirile din urmă! Te uită, vastele păduri Stau veştede sub greaua turmă De nori haotici şi obscuri. Te uită, soli ai crustei albe Ce-o să se-aşeze de pe-acum, În dantelări de fine salbe, Pe tufă umedă, pe drum. Un cinic puf au nins scaieţii… Şi totuşi, iată-mă venit În
