By În înţeles psihologic şi social, se poate numi politică: orice sistem de fapte şi intenţii prin care cauţi a impune – până la totală substituire, dacă se poate, – voinţa ta voinţei altuia. Uzul comun, care ţinea seama numai de intensitatea şi generalitatea efectului practic, respinge înţelesul politicii la activitatea de stat şi pentru stat. Dar orice minte normală poate vedea că aceleaşi motive şi atitudini, cu aceleaşi metode şi rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voinţă se întâmplă între mucoşi din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează opere umanitare rivale, – sau: între Napoleon şi Europa, ori între Mussolini şi oraşul Danzig.
În orice situaţie politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei substituiri de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, – mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, ameninţarea şi făgăduinţa, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic şi hiperbolic. Toate aceste, susţinute şi împlinite prin eliminarea cât mai desăvârşită a motivelor şi faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puţin intelectuale.
Din ierarhia naturală a trebuinţelor şi, prin urmare, a poftelor omului, rezultă că politica, în înţelesul curent, adică activitatea de stat, coincide în bună parte cu aceea ce, în ştiinţa economică, se numeşte: distribuţia bunurilor. În faptă dar, tipul politic este o fiinţă care, prin calităţile sale materiale şi sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Aşa a fost de la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple şi perfect transparente, iar astăzi, peste măsură complexe şi greu de pătruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înţelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuşi faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumaţie şi cade sub guvernarea celui care l-a doborât, şi acesta îl administrează, din momentul ce începe să-l rupă în bucăţi, până la ultima fază a digestiei. De la acest caz cu totul luminos în esenţialitatea lui general umană, până la diversitatea vieţii politice moderne, natura fundamentală şi poziţia caracteristică a tipului politic rămân aceleaşi: el regulează împărţirea şi consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice şi sociale. Tipul politic are dar slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activităţi radical deosebite de politică, pe care le putem numi în scurt activităţi tehnice; iar operaţiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn: organizaţie socială şi de stat.
Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este fiinţa simplu hrăpăreaţă pe care prea lesne şi-o închipuieşte uneori prostimea necăjită.
Trepăduşul electoral, reporterul ignar şi neastâmpărat, şeful de cabinet servil şi obraznic, ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri, nu sunt şi nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung şi rămân la nivelul ministrabilităţii şi la un regim susţinut de icre moi, şampanie, automobil şi dame de nediscutată marcă. Tipul adevărat politic gustă, se înţelege, ca oricare altul, din aceste realităţi, care oricum nau direct a face cu viaţa de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieţii sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ţinta voinţei politice. Să porunceşti şi să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat şi linguşit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni aşa ca să îngrozeşti şi pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori şi să striveşti pe acel care-ţi stă împotrivă, până a-i lăsa numai putere ca să-şi înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă, – din aceste voluptăţi de o grozavă simplicitate se ţes visele şi se realizează paradisele creaturii politice.
Dar această elementară sete de stăpânire, trebuinţa aceasta naiv sălbatică de a supune, a smulge aprobare şi admiraţie fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelenţă social. De aceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic şi râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. În cultul lui suntem crescuţi; lui i se închină cărticica simplistă de istorie naţională din clasa primară, ca şi tratatul pompos de istorie universală de unde cetăţeanul matur îşi completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea ştiinţei şi a tehnicii află şcolarul în cărţile hotărâte să-i vorbească doar tocmai de specia noastră considerată în afară şi mai presus de animalitate? Ce ştie el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde şi curioase cu care a întâmpinat omul greutăţile perfide ale realităţii? Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaş al vieţii politice trebuie învăţat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice, sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când isteţimea tehnică şi teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele din aceste exemplare.
Nu toţi acei care nu domnesc şi nu se bat pentru domnie, şi nici toţi acei care produc valori materiale, ştiinţifice ori artistice, pot fi trecuţi cu strictă dreptate la categoria pe care am numit-o tipul tehnic. Mulţimea mare lucrează în aceste domenii nu din necesitate interioară, ci din întâmplare şi prin constrângere socială. Dimpotrivă: politica este vocaţia naturală a majorităţii umane. Din impuls imediat, aproape orice om pofteşte şi practică cu deliciu funcţiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admiraţia ori teama smerită şi aprobarea fără rezervă a cât mai multor din acei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înţelege mai deplin, la care jinduieşte mai tare. Între toate satisfacţiile direct izvorâte din viaţa socială, cele mai palpabile şi mai comun accesibile sunt sentimentul puterii şi gloria, fie ele realizate într-un fund de mahala ori pe continente întregi. Şi aceste satisfacţii groase sunt însăşi condiţiile psihologice cele mai generale ale sociabilităţii.
Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activităţi în afară de a sa proprie: celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. În îngâmfarea, mai mult ori mai puţin prosteşte purtată, a celor mai de rând părtaşi ai puterii publice, ca şi în brutalităţile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat în public pe bătrânul Lamarck până l-a făcut să plângă, iar pe istoricul Volney l-a trântit în nesimţire cu un picior în burtă, creatura politică îşi arată şi îşi justifică caracteristic superioritatea specifică de care se simte plină.
În scurt, am numit tehnică orice activitate producătoare de valori materiale, ori ştiinţifice, ori artistice. Tipuri adevărat tehnice sunt, în înţeles psihologic, numai acei indivizi care, prin naturală pornire, inventează valori ştiinţifice, artistice sau industriale, şi se absorb cu autentică dragoste în munca prin care se creează astfel de bunuri. Mulţimii, care prin constrângere socială şi din întâmplare numai serveşte să multiplice prin imitaţie rezultatele acestei inventivităţi, nu i se cuvine, strict psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Această mulţime se compune din tipuri natural politice, oprite din silă socială de a-şi manifesta deplin şi efectiv caracterul lor adevărat. Când oameni foarte ageri au spus că lenea este patima absolută, ei s-au gândit, îmi închipuiesc, numai la activităţile acele pe care le-am pus aici în opoziţie cu politica, fiindcă numai acolo masa oamenilor se arată leneşă din fire, dar nicidecum în ce priveşte setea de putere şi procedările elementare cu care ea se satisface.
În creaţia ştiinţifică, artistică sau industrială nu este loc pentru minciună, nici pentru bătaie, nici pentru zbierăt: numai copiii, nebunii şi sălbaticii pot recurge la atitudini şi procedări politice faţă cu realităţile materiale ori spirituale, considerate ca obiecte de înţelegere sau ca material de creaţie sensibilă. Sufletul omului tehnic neapărat se organizează într-un fel cu totul deosebit de acel politic, şi tinde a se opune cu atât mai exclusiv acestuia, cu cât el însuşi este mai viguros diferenţiat. În omul tehnic se realizează o fiinţă energic deosebită de animalele violente care formează masa speciei. Oricât de rari sunt indivizii care întrupează această fiinţă nouă, oricât de puternic apare încă animalul violent, viclean şi hrăpăreţ chiar în majoritatea oamenilor de tip tehnic, hotărât este că în sânul acestui tip numai se întâlneşte fiinţa nouă, specific omenească. Politica este însăşi perpetuarea barbariei originare. Stăpâni ori stăpâniţi, aceleaşi porniri primitive inspiră voinţele celor mulţi. Singur tipul tehnic reprezintă emanciparea autentică de această primitivitate: el constituie excepţia adevărată în nivelul comun al speciei, fiindcă singur el este o fiinţă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalităţii, pe când creatura politică, cu psihologia ei redusă la varietăţile simplei violenţe şi simplei viclenii, rămâne o anexă zoologică.
*
Merimee scria, din observaţie proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranţa unui vechi ministru şi gustul de aventuri al unui şcolar. Îmi pare foarte nesocotit, încrezător în steaua lui şi cu totul fără scrupule. Ar răsturna lumea ca să aibă un succes de elocvenţă în parlament. Are toate prejudiciile şi toate ignoranţele lui John Bull, îndărătnicia şi îngâmfarea acestuia. Iar despre Gladstone: îmi pare în unele privinţi un om de geniu, în altele un copil. Copil, om de stat şi nebun, din toate aceste este câte ceva într-însul. Deunăzi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schiţat de nu ştiu care ziarist sau politician englez; acest autor se arăta cu deosebire impresionat de uşurinţa cu care premierul Angliei apucă, aruncă şi întoarce ideile, de vioiciunea cu care îşi afirmă şi îşi anulează atitudinile.
Am dat cele două constatări dintâi, pentru că sunt făcute de unul dintre cei mai ageri şi mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; şi le-am dat pe toate trei, fiindcă se referă la oameni politici ai unei naţii care nu se semnalează prin excese de vioiciune de nici un fel. Altminteri se poate înţelege şi fără nici un exemplu, că mobilitatea infantilă, latentă ori manifestă, trebuie să fie caracterul natural al creaturii politice. Voinţa în plină libertate n-are nevoie să fie decât mehenghie; încolo ea se dispensează, natural şi avantajos, de orice rigoare, consecvenţă şi răspundere specific intelectuală.
Prinţul Ludwig Windischgraetz, bărbat politic şi fost ministru al Ungariei, istoriseşte următoarea teatrală întâmplare de o stranie frumuseţe. Într-un salon închis al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea să prânzească cu câţiva prieteni politici. Când am sosit, spune Windischgraetz, l-am găsit pe Tisza dezbrăcat de surtuc, jucând singur, cu ochii la lăutari, fără să ia seama la prietenii care mâncau şi vorbeau întrun colţ al sălii. Juca fără să scoată o vorbă; numai din ochii lui mari făcea semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. Patru ceasuri întregi a jucat singur, omul acesta de peste cincizeci de ani, cărunt, preşedinte de consiliu. Îşi juca triumfurile şi planurile lui politice. Mulţi vor zice că exemplul acesta păcătuieşte prin perfecţie: este răsăritean-meridional şi maghiar. Desigur, în epidemia naţionalistă care zgâlţâie Europa de câteva decenii, maghiarii s-au arătat să fie “cazul frumos” prin excelenţă. Dar eu cred că orice tip politic, independent de latitudine şi descendenţă, îşi gustă triumfurile obţinute sau plănuite tot aşa de elementar ca şi Tisza; numai că nu toţi jubilează atât de vizibil. Pe cei mai mulţi îi supune şi deformează o estetică socială de provenienţă nepolitică, o disciplină născută din uzurpările intelectului asupra voinţei genuine. În ascuns, tot politicianul îşi are clipele lui de ceardaş. Căci n-are, în fond, altă voinţă şi alte voluptăţi decât acele ale primitivului care ţopăie în jurul ospăţului asigurat sau al duşmanului prins, ceea ce adeseori e totuna. Efectele activităţilor nepolitice au prefăcut creatura politică, aşa că în locul gambadelor autentice, ea ne oferă mutre grave, în care, pentru cei neatenţi ori altfel slabi de duh, îşi deghizează tumbele maimuţa stilizată printr-o mimică solemnă.
Creatura politică are vocaţia şi slujba de a rezuma simplicitatea şi violenţa sufletului maselor; fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii şi capricii, ca la copii şi la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voinţa politică este, în fond, neaccesibilă judecăţii consecvente; fiindcă grupul politic şi creatura lui n-au memorie exactă, nici răspundere, şi toată structura vieţii politice este astfel, încât individul politic este dispensat şi apărat de răspundere şi memorie. La întâmplări de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu-zişi sau deghizaţi.
Cine n-are cumpăt şi răbdare va declara exagerate cele scrise de mine până aici. Cu desăvârşire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal şi schematic. În practică, activitatea acestui tip se loveşte de greutăţi complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimba, se înţelege, natura intimă care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul statornic şi cel mai vătămător al vieţii politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia s-au întâmplat cele mai adânci transformări în fiinţa speciei: animalul s-a pervertit şi s-a prefăcut în om. Fiindcă prin tehnică s-a născut în fiinţa noastră un interes deosebit pentru viaţă, şi pământul transformat de inventivitatea tehnică am început să-l iubim cu o dragoste rafinată care ne-a săltat peste graniţele animalităţii. Îmbogăţirea uriaşă a realităţii prin tehnică a creat ocupaţii care trezesc şi absorb energiile bune şi a format caractere nouă, opuse acelora de care are cu deosebire nevoie politica. Mulţimea şi diversitatea valorilor tehnice au dat fiinţă unui organism complicat de cooperaţie, şi atunci însăşi creatura simplu politică a fost silită să se transforme într-o creatură administratoare. Şi aceasta a fost schimbarea cea dintâi şi cea mai directă pe care a suferit-o tipul politic, prin puterea discretă dar tenace a tipului tehnic. Dar natura politică caută negreşit să dea activităţii administratoare o dezvoltare excesivă şi parazitară, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie şi universală acaparare. Iar viaţa tehnică se trudeşte să anuleze încălcările absurde ale administratorului, care instinctiv se poartă astfel, ca şi cum administrarea, iar nu producerea şi utilizarea propriu-zisă a valorilor ar fi scopul absolut al colaborării sociale.
În acest conflict permanent, succesele groase sunt desigur tot ale creaturii politice. Tehnica însăşi, dând naştere organismului administrator şi întemeind supunerea, răbdarea şi spiritul de toleranţă, a pregătit un suculent bulion de cultură, în care tipul politic dospeşte avantajos. Supunerea cronică oferă astfel de-a gata apetitelor politice hrana la care ele jinduiesc continuu. În societatea îmbogăţită şi disciplinată prin tehnică, puterea se obţine fără vitejie; s-au cultivat dar inevitabil vicleşugurile, laşităţile arogante ori târâtoare, şi toate păcatele mici şi urâte în care se încheagă energiile inferioare şi echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii şi îngăduielii, care face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într-o măsură care în nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsă. Fiindcă acel mecanism, prin structura şi întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Dar să-şi închipuie cineva ce s-ar întâmpla cu un matematic, un muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, şi va evalua uşor cu ce marafeturi primitive se poate mulţumi, poate fiinţa şi prospera activitatea politică.
De opt ani înfloreşte peste tot pământul politica. State se distrug şi se fabrică, partide şi programe se înmulţesc pe măsura microorganismelor, presa se îneacă în obezitate şi huzur -: în lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea conflictul radical dintre tehnică şi politică. Una nu poate prospera prea mult, fără ca cealaltă să nu înceapă a se prăpădi. Înflorirea politică este de-a dreptul orbitoare în pământul fostei împărăţii ruseşti: consilii, întruniri, decrete, manifeste, broşură de propagandă, teatru de propagandă, tren de propagandă -; raiul creaturii politice. Dar atât. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, broşuri şi vagon retoric, nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicii acolo este, dar mai fiecare ţară europeană îşi are micul său chef.
Revoluţie nu se poate face fără mizeria maselor, şi masele noastre nu sunt mizere, – spune Bebel către un tovarăş rus, care-l întreba nerăbdător de ce nu porneşte mai curând răsturnarea generală. Într-adevăr, trebuie mizerie pentru ca politica să-şi dea floarea supremă: criza convulzivă, revoluţia. Dar mizeria tot numai politica o poate produce, pentru că creatura politică nu poate să-şi înghită prea lungă vreme natura intimă: violenţa; şi nu poate dura fără trântă şi scandal grosolan. Numai aşa ea se poate simţi cu adevărat pe sine, îşi poate da sieşi deplină justificare – şi astfel ea a născut războiul şi mizeria, semnele cele mari de exuberanţă politică.
Macchiavel, în consecvenţa lui unică, era de părere că ar trebui, din zece în zece ani, să vie catastrofe purificatoare, care să întoarcă statele la stări primitive; fiindcă aceste stări, după ideea lui Macchiavel, sunt adevărat sănătoase şi robuste, iar artele păcii strică pe oameni. Oamenii politici n-au astăzi consecvenţa florentinului. Cu groază şi înverşunare se apără acum toţi de răspunderea războiului. Ca şi cum faptul de a fi pornit o aşa grandioasă operaţie purificatoare nu ar fi o glorie fără pereche; iar revoluţionarii ruşi se declară inocenţi de întâmplările materiale ale patriei lor, ca şi cum un ideal social n-ar justifica îndeajuns orişice. Evident, politica pură se strică, deoarece ea îşi neagă esenţa proprie şi urmările ei cele mai specifice.
Realizările tehnice au fost totdeauna un minimum hotărât de exuberanţele continue ale zburdălniciei politice. Civilizaţia – cum se numesc în total valorile tehnice – s-a produs pe apucate, s-a strecurat cum a putut prin vălmăşagul beţiei politice.
Este de înţeles că oamenii propriu-zişi, adică fiinţele umane de tip tehnic, să fi simţit încă demult rostul creaturii politice. S-au pornit copacii, zice Scriptura, să-şi caute împărat; măslinul, smochinul şi viţa n-au vrut să se facă împăraţi, fiindcă avea fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase şi bune, dar spinul s-a învoit numaidecât să fie mai mare peste toată pădurea. Ca o concluzie optimistă a acestei vechi înţelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, într-o vreme mult asemănătoare cu a noastră, visa astfel despre sfârşitul vieţii politice: scopul propriu al statului este să se facă pe el însuşi de prisos. Se vede uşor că această formulă nu poate avea înţeles decât din punctul de vedere al omului tehnic; singură existenţa tehnicii a făcut posibilă o asemenea critică a statului şi deci a naturii politice; pentru că numai prin efectele directe şi indirecte ale vieţii tehnice, politica s-a alterat într-atât, ca, în teorie măcar, ea să poată fi subjugată tehnicii şi calificată după normele acesteia.
Dar tocmai de aceea toată lumea n-are cădere să invectiveze politica şi să se plângă de dânsa. Şi dacă totuşi face aceasta, atunci toată lumea adaugă numai o ipocrizie grosolană la plămădeala insipidă de locuri comune pe care ea o ia şi o dă drept gândire. Căci toată lumea este aceea care dă naştere şi creştere politicii. S-ar putea să nu semene plodul cu zămislitorul?
