INFLUENŢA COMETULUI ASUPRA ARTIŞTILOR DE LA OPERA ITALIANĂ
Astronomii moderni strigă din toate puterile să nu avem frică de comeţi, căci ei nu sunt decît nişte corpuri luminoase şi cu coadele lungi care, negăsind pe nimeni să-i ia în serviciu, umblă rătăcind pe bolta stelată a cerului, fără a pricinui cuiva vreun rău.
Părerea acestor învăţaţi poate să fie prea adevărată, mai cu seamă că, pînă a nu se arăta pe la noi cometul Donati, mi-au mai repetat-o chiar descoperitorul lui, pe cînd mă aflam la Florenţa. Cu toate acestea, am rămas şi voi rămînea totdauna statornic în convicţiunea mea că toate relele ce suferă omenirea vin din influenţa fatală a comeţilor.
Spuneţi-mi, mă rog, ar fi murit oare Friederich cel Mare daca nu venea un blestemat de comet să se aşeze cu cea mai mare impertinenţă dasupra Berlinului? Napoleon I s-ar fi dus el oare pe corabia Belerofon, ca să se dea de bunăvoie prizonier eternilor săi inemici şi să moară la insula Santa Elena, bătîndu-se cu şoarecii? Dar astea sunt nimicuri pe lîngă acelea ce am să vă mai povestesc; vă rog numai să-mi permiteţi a începe d-a capo şi după o regulă cronologică descrierea relelor ce au pricinuit omenirei aceşti vagabonţi care umblă din ţară în ţară, fără chezăşii sau răvaşe de drum, şi-şi bagă coada în toate trebile omenirii.
Unul dintre dînşii veni într-o zi cu soare şi se puse de-a lungul Constantinopolului. Ei bine, nu trecură nici două minute şi veni Mahomet II de îl încongiură şi, cu toate că constantinopolitanii pe timpii aceia erau foarte viteji şi plini de virtuţi încît nu ai fi găsit un trădător măcar în tot Imperiul Bizantin (deşi un istoric atestează că se găseau pă ici, pă colea trădători, dar nu aşa mulţi ca în ziua de astăzi, ci numai cîţi trebuia lui Mahomet ca să-şi săvîrşească trebuşoarele sale), Constantinopolul căzu şi pricina nu fu decît afurisitul acela de comet. Cutremurul de la Lisabona, arderea Hamburgului, revoluţiunea franceză de la 1789 şi alte nenumărate calamităţi ce au suferit omenirea, ce sunt ele oare daca nu jocul domnilor comeţi?
Viind acum la ţara noastră, să luăm şirul povestirei de la descălicătoarea romanilor, a acelor vestiţi călăreţi cari, dupe arătările unui vechi cronicar, mîncau călări, dormeau călări, învăţau carte călări, se judecau călări, dedeau petiţii să ia antrepriza teatrelor publice tot călări, ba încă, daca va fi adevărată cronica din care am tras aceste note, ei zidiră chiar amfiteatrul lui Flavie tot călări; aveau însă, zice cronica, un obicei bun că, daca descălicau o dată, apoi nu mai încălecau să-i fi picat cu ceară.
Aşadară, dupe cum ziserăm, de la descălicătoarea romanilor pe acest frumos pămînt şi pînă în ziua de astăzi, cîte invaziuni şi alte nenorociri nu au suferit toate acestea? Cine îndemna pe naţiunele de peste Dunăre şi Carpaţi a lăsa pămîntul naşterii lor, soţiile lor, copiii lor, şi a veni, unii cu pericolul de a fi înecaţi, iar ceilalţi de a-şi frînge gîturile prin prăpăstiile Carpaţilor, ca să se certe cu noi şi să ne ia pămîntul, iar noi să rămînem pe drumuri şi să umblăm de colo pînă colo cu jelbi ca să ni-l luăm înapoi; spuneţi, mă rog, cine le-au făcut toate acestea daca nu cometul?
Să vedeţi ce mai făcu unul dintr-înşii acum de curînd!
Nu ştiu de unde se informase vagabontul că românilor le place opera italiană şi că, după atîtea suferinţe, abia puseră şi ei mîna pe un impresariu cumsecade, care făcu orice sacrificiu spre a se aduce o companie bună, şi numaidecît se amestecă în treaba aceasta, făcînd o atît de mare revoluţiune în talentele virtuoşilor artişti, încît chiar impresa nu poate să-i mai cunoască; închipuiţi-vă dar că d-la Marguerita Zenoni, înaintea deschiderii teatrului, avea o voce angelică, cînta dupe cel mai fin metod al şcoalei italiane şi declama ca Rachela (acestea toate mi le-au spus d-lui Lampugnani, samsarul melodramatic de la Milano, şi eu l-am crezut şi-l crez încă, pentru că mi-ar fi cu neputinţă a mă îndoi despre onoarea unui samsar care ia 25 la sută de la artişti şi 10 sau 15 de la impresari). Acum însă, acea demoazelă nu mai are decît vreo două-trei note la coardele de jos şi vreo cîteva la partea celor acute, dar şi acestea rău întonate, lipsite de sonoritate şi ţipătoare, iar notele de la mijloc, care sunt cele mai interesante la un soprano, le-au luat cometul, împreună cu jocul de scenă, în locul căruia celebra artistă se vede silită acum a întrebuinţa nişte gesturi convicţionale sau de automat.
Pe celebrul primo tenore care rivaliza cu Tamberlin şi Mario l-au jăfuit şi mai rău; i-au luat vocea aceea bine timbrată şi i-au dat alta, de o calitate nazală şi guturală; i-au mai dat încă o durere de stomac, care-l apucă mai totdauna pe timpul cînd se află în acţiune, iar mai cu seamă cînd esprimă notele de sus, încît bietul artist, uitînd că se află în faţa unui public care plăteşte biletul mult mai scump decît în Italia, zbiară ca un desperat. Pe d-l Iulio Colombo (nu cel care a descoperit America) l-au parodiat şi mai rău. Închipuiţi-vă că acest artist avea una din cele mai frumoase voci baritonale din Italia şi venirea lui în ţara noastră nu au fost cauzată decît de marea dorinţă ce avea de a vedea şoselele şi pavagiul cel faimos din Principatele Unite, căci altfel el putea să cînte la Paris. Dar cometul, în calitatea sa de inamic al fericirii noastre şi a talentelor acestui mare artist, îi luă acele melodioase şi suave tonuri şi-i dete altele, tremurătoare, răguşite şi fără sunet, iar în locul acelui sublim joc de scenă ce avea mai nainte, îl dotă cu nişte gesturi care seamănă prea mult cu convulsiunele unui nevricos.
Cît pentru primul bas profund, signor Nicola Benedetti, este altceva, aci nu intră deloc cometul; acest profundissimo basso, ale căruia note profunde nu se aud deloc sau să aud prea puţin, au avut o discuţiune cu Verdi asupra intonaţiunei şi a timpilor muzicali şi, fiindcă au rămas învins, s-au declarat etern inemic al lui Verdi şi al muzicei sale; de aceea, celebrul nostru bas, de cîte ori cîntă muzică a lui Verdi, nu scoate nici o notă întonată.
Despre personagele secondarii nu vom vorbi nimic, căci ele au suferit atît de mult din cauza cometului încît, orice am zice despre dînsele, suntem siguri că nu am reuşi a da o idee justă despre starea în care se află acum; ceea ce putem zice în conştiinţă este că d-l Manetta, secondo tenore, are o voce de mendiant, care uneori provoacă rîsul, iar alteori compătimirea publicului. Aruncînd acum privirea şi asupra orchestrei, vedem că această interesantă jumătate a totului din care se compune o operă în anul acesta este mult mai rău combinată decît în cei trecuţi. Avem şase violine prime, dintre care numai vro două-trei esecutează, iar celelalte fac numai notele acelea ce le vin mai bine la socoteală. Avem patru violine seconde care, chiar de ar fi sunate de cei mai mari artişti, tot nu ar fi de ajuns ca să producă cantitatea aceea de sunete cerută atît de mult de regulele compoziţiunii, spre a se putea auzi terţele, cvintele şi sextele scrise de compozitori. Avem două viole de tot slabe, doi violonceli asemenea şi trei contrabaşi, dintre care numai unul se aude cînd, din contra, instrumentele de aramă şi de lemn sunt atît de tari, încît la piesele de ansamblu şi la finaluri nu se aude decît rezbelnicul, dar totodată supărătorul sunet al trombelor, bombardoanelor şi al tobelor, iar notele cele elegante ale violinelor se aud prea puţin sau nicidecum.
Despre cor ne mărginim a arăta că în anul acesta este mult mai rău organizat decît în trecut. Lipsesc vocele de primi tenori, sopranii au declarat rezbel în contra intonaţiunei, iar başii deţin de statu quo ante bellum*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAUDQ3-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } ; de unde rezultă că d-l Botticeli, directorul acestui faimos corp muzical, n-au reuşit, şi suntem siguri că nu reuşi niciodată, a-l disciplina.
Despre alegerea repertoriului nu putem zice decît că această operaţiune justifică pînă la evidenţă temerile noastre esprimate prin articolul inserat în nr. 59 al Naţionalului(1).
Iată tabloul companiei melodramatice din anul acesta, desemnat cu coloarele cele mai conştiinţioase. Iată celebrităţile pentru care bunul nostru public plăteşte enorma sumă de galbeni una sută opt pentru loja de primul şi secondul ordin şi galbeni şaptezeci şi doi pentru cele de al treilea, răspunşi înainte, ca în nici una din părţile lumei. Iată, în fine, faimoasa companie de operă pentru care sărmanul amploaiat se vede silit a plăti biletul de intrare cu preţul aproape îndoit de ceea ce se plăteşte în Italia. Nu ştim daca acest abuz va dura mult; ştim însă că publicul nostru este prea rău tractat.