Toamna-n grădină şi-acordă vioara,
Strada-i pustie…
Oraşul e plin de hambare, –
De pînea cea nouă duduie moara.
O frunză s-a lăsat pe-o mînă-ntinsă care cere…
Oraşul gol…
Cetate depărtată ;
Frunzişul smuls…
De firele electrice, paralizată,
Ca un simbol,
O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult
Se înserează… şi e tăcere…
Şi gîndul s-afundă, pierdut vîslaş,
Pe-al vremurilor mers –
Şi jalea de-a nu mai putea face un vers…
Sunt cel mai trist din acest oraş.