By Garabet Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă
EXTRAS
La Bârlad, după moartea tatălui meu, m-am mutat la cucoana Zoiţa, al cărei nume a devenit ilustru în mica societate ce am înjghebat noi acolo. Aici stăteam cu un elev din clasa VI, N. Savin. Alăturea stătea un coleg de-al lui Savin, Moscu, iar a treia casă stătea Raicu Ionescu. Aceştia, împreună cu un altul, un prieten al lui Moscu, şi împreună cu mine, am format o tovărăşie, bazată pe prietenie, pe tovărăşie de idei, pe comunitate de idealuri.
Dar înainte de a vorbi de această tovărăşie — înainte de a se înjgheba societatea noastră — am avut să mai trec printr-o durere. În ianuarie, am primit o scrisoare de la un prieten din Roman, că moşul meu Teodor, acela care mă dusese în Bârlad, a murit. Murise de boală de inimă, boală datorită acelei întâmplări când şi-a rupt două degete şi agravată în vremea din urmă prin nişte neplăceri şi suferinţe cauzate de un sentiment puternic pentru o doamnă din Roman. Acest om a fost unul din cei mai inteligenţi oameni din câţi am cunoscut, poate cel mai inteligent. Fără nici o învăţătură (patru clase primare, cum se făceau acum 50 de ani), fără nici un mediu, căci nu cunoştea un singur om de cultură, el a reuşit să fie un om modern. În politică era absolut sceptic şi nu era cu nimeni. Dacă ar fi fost atunci un partid nou în Roman, un partid revoluţionar, poate ar fi fost cu dânsul, dacă nu i s-ar fi părut utopic, căci el era mai mult critic şi ironist, — şi foarte puţin entuziast şi capabil să se iluzioneze. Pe de altă parte, era ateu. Nu avea prieteni, ci numai cunoştinţe de cafenea — la care nu se ducea acasă şi care nu veneau la el. Cu acea parte din familie (mai toată) care nu avea nimic distins, nu era în legătură. Pricepea toate lucrurile şi l-am auzit explicând fenomene naturale, din propria-i sforţare intelectuală, aşa cum mai târziu le-am văzut explicate în cartea de fizică. În orice se amesteca, era perfect. Ştia să croiască rochii femeieşti, fiindcă s-a pus odată să croiască. Dregea perfect ceasornice. Colora fotografiile etc., etc. Avea o logică ca fierul de tare şi o ironie îngrozitoare. Avea o faţă luminată de inteligenţă — una din cele mai distinse figuri din câte am văzut. Era inteligent şi în viaţa practică şi înzestrat cu o mare voinţă: trăia din câteva mii de franci, pe care le da cu dobândă, ştiind să manevreze mica lui sumă aşa ca să producă cel mai mare venit posibil. Umbla foarte bine îmbrăcat, corect detot — şi avea o mare grijă să nu fie atins deloc de nimene. Pe-atunci nu-l puteam aprecia bine, căci nu aveam termen de comparaţie. De-atunci am văzut mulţi oameni, am înţeles ce lucru era acel om, lipsit de orice cultură, care putea discuta orice cu oricine şi care, prin propria lui inteligenţă, găsea răspunsuri şi explicaţii la toate problemele ce şi le punea ori i le puneau alţii. Era singur, distins, foarte inteligent, — o apariţie rară şi unică în felul său. Era foarte violent şi în acelaşi timp foarte bun. Cred că n-am văzut un om mai violent, pe care să-l exaspereze mai mult răspunsurile nelogice şi purtarea nepotrivită.
