“Sara pe deal”, de Mihai Eminescu (text + note de interpretare)
poezie / 2013/02/06

– text integral – Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine. Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină. Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curînd satul în vale-amuțește; Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește: Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surîzînd vom adormi sub înaltul, Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viața lui toată? ______________________________ Comentarii (sursa WIKI): Sara pe deal este un poem al lui Mihai Eminescu publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1885, deși este datată anterior. După 1883, Mihai Eminescu nu am mai scris nimic din cauza bolii, însă…

Lucian Blaga, “Iubire”
poezie / 2012/06/21

Iubeşti – când urciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubeşti – când suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânţi să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubeşti – când simţiri se deşteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-aşteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubeşti – când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îţi este-n aceeaşi măsură şi lavă pătrunsă de lună.

Alexandru Vlahuta, Ce fericiţi am fi-mpreună!
poezie / 2009/04/30

Noi nu ne-am spus-o, dar vezi bine că ne iubim; şi ochii tăi de mult aşteaptă de la mine să spun cuvântul greu dintâi. Când ne-ntâlnim, e-o fericire, ce-am fost dorit-o amândoi; nu-i limba-n stare să înşire din ochi câte ne spunem noi! Se sorb, adânci şi însetate, a noastre lacome priviri, acelaşi gând şi dor ne-abate, aceleaşi tainice porniri. Ş-atâta ţi-i de înţeleasă cerşirea ochilor mei trişti, că te roşeşti, ca o mireasă, clipeşti, nervos buzele-ţi mişti. Şi dulce-mi caţi o dezmierdare, pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi: în noi, întunecat, tresare misterul veşnicei vieţi.