A fost odată ca niciodată etc. A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.
A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un om, căruia i se urâse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi aşa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele când se întâlneau cu dânsul. Într-una din zile, ducându-le el la marginea râului, ce curgea prin pădurea aceea, ca să se spele, văzu un sicrinel, încheiat şi smolit bine, că vine pe apă şi se opreşte de marginea unde sta el, şi îndată auzi că orăcăieşte ceva ca un copilaş.
A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi trecând printr-o cânepişte, văzu trei fete ce munceau la cânepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Când ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-l trezi, căci era dus pe gânduri. Se întoarse la fete şi le întrebă: – Ce aţi zis, fetelor?
A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; cînd să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan * . Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o cîmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fîn mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise: if (document.all){ var x=document.all(‘IDA5VKM-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } — Ştiţi voi una, mă? — Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi. — Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pîn ăst fîn verde. — Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amîndoi să cosească la fîn; dar n-apucară să sfîrşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop (1), călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mînă, dar Roman Năzdrăvan le zise: — Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pă mine, că-i viu eu de hac. Zmeul din ce în ce s-apropia, iar cînd fu aproape de dînşii, învîrti…
A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, cînd lupii beau tutun şi urşii făceau săpun, de-şi ungeau femeile feţele şi uncheşii bărbile. A fost odată un împărat mare şi tare. După ce bătu pre toţi împăraţii pămîntului şi le luă împărăţiele, se însură şi făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineaţă iarăşi în frunte; şi toate erau mai frumoase decît zînele munţilor şi ale pădurilor. Aceste fete se duseră la scăldat şi intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer şi le răpi pe cîtetrele. Ajungînd la urechile împăratului această întîmplare, i se tăie inima şi muri, lăsînd pe împărăteasa văduvă. Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture pîn casă, dar pe cînd mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul şi-l puse pe sobă, dar el sări şi de acolo iar în poala împărătesei. Văzînd că nu poate scăpa de dînsul, îl înghiţi; şi aşa rămase grea şi născu un copil cu părul de aur.
A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii. Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise: — Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămîne grea. Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rînd de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar cînd veni vremea, născură amîndouă cîte un coconaş mai frumos decît tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume unuia Dafin şi altuia Afin. Într-o zi, împăratul plecă la bătălie şi, lăsînd pe fiul său în locu-i, îi dete o mulţime de chei în mînă şi-i zise: — Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iar în casa ce se deschide…