Onorarul şi gloria, mai întâi. Situaţia financiară a omului poate face ca unul din aceste două motive grele de acţiune scriitoricească să cântărească mai mult decât celălalt. În sufletul scriitorului trăieşte uneori foarte viguroasă setea de putere. În veacul XVI, Pietro Aretino avuse ştiinţa şi norocul să combine frumos onorarul cu gloria şi puterea, căci el a descoperit şantajul (numit, la ocazii, şi schimb de bune procedee), lucru pentru care a rămas celebru, pe câtă vreme scrierile lui, încă de mult, nu mai sunt cunoscute decât erudiţilor. Şi adevărat: cu ajutorul genialei invenţii a lui Aretino – era pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri în toate direcţiile – un om de condei poate ţine piept chiar bărbatului politic, adică însuşi deţinătorului puterii supreme. Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul în mâna omului.
Schimbul acesta energic de bune procedeuri este limitat şi organizat cu delicateţe tăcută, în anume sfere de interese şi aspiraţii câteodată de ordin ideal, câteodată nu. Puterea pe care răspândirea o dă unor anume instituţii de publicitate le impune inevitabil şi foarte efectiv atenţiei unor instituţii cu caracter economic, sau mecenilor doritori de a procura glorie protejaţilor de ambe sexe, trecându-i din salon în vaza publicului mare. Dar aceste sunt forme instituţionale ale meseriei scrisului organizate colectiv, şi eu am în vedere mai cu seamă psihologia individuală a scriitorului.
Motivul onorarului este imediat, luminos şi simplu. Dar efectul dimensiilor unei opere, impuse de condiţii financiare, poate merge până acolo încât să influenţeze genul şi arhitectura, stilul şi chiar inspiraţia producătorului, care ajung astfel să depindă de onorarul la care aspiră artistul.
Gloria se colorează însă variat, după orientarea diversă a ambiţiilor. Produc unii literatură numai pentru a fi luaţi în seamă de o femeie, alţii ca să-şi apropie numele de acel al unei celebrităţi, ori ca să pătrunză într-un cerc social sau într-o literatură străină ilustră. Au făcut alţii poezii şi nuvele pentru a-şi da în vileag cu zgomot fericiri intime, legitime ori nu, ori pentru ca să se publice ca martiri ai unor suferinţe tot atât de intime şi casnice… În sfârşit, pentru a-şi fixa reputaţie de oameni foarte sensibili, umanitari, milostivi, eroici, şi alte caractere însemnate la rubrica ştiută a lucrurilor bune şi mari.
Nu vorbesc aici despre dreptul de a întrebuinţa cu material de artă orice fel de întâmplare trăită, ci de faptul că omul scrie literatură anume pentru a trezi curiozitate admirativă sau compătimitoare pentru persoana lui. Literatura este atunci un mijloc de poză, pueril şi impudic. De partea lui publicul e totdeauna lacom după persoana, cea neliterară, a scriitorului. Negreşit, cele două lăcomii conspiră cu aprindere. Câteodată şi literaţii devin public în această privinţă. Pe Mirbeau l-a surprins şi înduioşat fără măsură jurnalul cusătoresei Marie-Claire. O muncitoare care-şi scrie viaţa e lucru neaşteptat şi emoţionant; Mirbeau nu era numai artist, dar şi cetăţean combativ, cap inflamabil foarte şi inimă aprinsă pentru popor. Dar toate aceste virtuţi n-au a face cu valorile de artă, şi focul lui Mirbeau l-au stins foile humoristice. Cazul lui Romain Rolland este şi mai exemplar, fiindcă el însuşi s-a permutat romancier şi membru al umanitarismului literar din curat şi eminent profesor de istoria muzicii, cum era la început, şi din natură – un literat fără motive literare, ci numai din bune şi umane intenţii. Şi astfel Rolland s-a entuziasmat “literar” de un proletar român care a încercat să se omoare, a învăţat franţuzeşte şi are energia, adevărat înduioşătoare, să scrie în această limbă atât de inospitalieră încât adeseori străinii nici nu iau seama că truda lor pentru a fi primiţi de dânsa e cu desăvârşire zadarnică.
În estetica suburbană se zice, cu ton satisfăcut şi rezolutiv, că omul cu pricina scrie pentru că are ceva de spus. Eufemism diplomatic, ca să nu zică, fără înconjur, că literatura e sat fără câini – idealul scump şi ascuns al diletanţilor cu ambiţie. Este fapt de experienţă banală că, în literatură, conştiinţa artei şi rutinei tehnice se escamotează, cu deplină seninătate, în favoarea bunelor intenţii. Fără îndoială, formula e adusă bine: încearcă să dovedeşti că domnul de care-i vorba n-a avut ceva de spus!… În domeniul literar, maşinăria elementară, aparenţele grosolane ale artei se imită repede. Şi iată încă un motiv de producţie literară: copiarea simplă şi semiinconştientă a unor procedări stilistice care sunt echivalente literare ale cravatelor şi manşetelor debitate prin bâlciuri.
Ciudat rămâne după toate aceste însuşi prestigiul specific al practicii literare. Oameni care altfel se bucură de glorii strălucitoare şi mănoase sunt ispitiţi să literarizeze – şi rămân real neliniştiţi dacă nu dau urmare ispitei. Hotărât, scrisul oarecum literar ornează şi pozează pe om, nu ştiu cum şi nu văd clar de ce. Este oare în joc vreun primat al inteligenţei care se impune fără excepţie? Dar inteligenţa îşi manifestă deplin puterea şi aiurea decât în literatură. Iar popularitatea se obţine mult mai intens pe alte tărâmuri. Ce complex obscur de prejudicii vechi şi comode or fi operând în conştiinţa sutelor de mii de Bostandaki, laolaltă cu milioanele lor de admiratori individioşi?…
Motivul cel mai rar, poate, al activităţii literare e talentul pur şi nevoia de expresie care-l însoţeşte, fiindcă rară este potrivirea fericită între talent şi voinţa brută neapărat trebuincioasă realizărilor lui.