Literatura franceză clasică seamănă curios cu viaţa germană prusificată.
Raţiune, ordine şi, prin urmare, claritate – aşa se numesc idolii esteticii în tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuţile rasei, se zice, care fatal au strălucit şi au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când spiritul naţional ajunsese la maximum de puritate şi plenitudine. Naţionale ori ba, aceste calităţi au fost afirmate în teorie şi consacrate în practica vremurilor acelora cu o consecvenţă straşnică. Trei oameni, serioşi, cuminţi, cumsecade şi cu carte, Malherbe, Vaugelas şi Boileau, au lămurit şi definit simpatiile literare ale timpului, punând la cale versificaţia şi retorica, gramatica şi principiile generale de judecată estetică. Aceşti vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grijă şi nestrămutată credinţă canoanele clasicismului. Şi este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetière accentuează tare rolul teoriei şi al criticii în formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; până într-atât, că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vădit talent poetic, ca La Fontaine şi Racine, sună prozaic prin botniţa clasicistă. Versuri frumoase ca proza – a fost o vorbă a veacului al XVIII-lea plină de concluzii.
Generalitate şi abstracţie, antipatie radicală pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie şi coloare. Ca efect total : suprimarea liricii şi a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasă şi istovitoare claritate, aspru şi cenuşiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor şi strict legate în definiţii şi explicaţii. Născut din disciplină şi destinat să disciplineze, stilul clasic a zidit acele construcţii literare care aproape oricărui om de astăzi îi rămân totdeauna întru ceva iremediabil străine. O stranie impresie fizică de uscăciune şi duritate ne lasă chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasică franceză. Pare c-ai avea nisip prăjit în dinţi, cenuşă sub unghii, şi te-ai fi spălat pe obraz cu leşie. Shakespeare şi-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastră literară; şi tot ce a venit de atunci încoace în dezvoltarea artei care-şi merită numele poartă într-un fel sau într-altul marca lui. Dacă se zice că acea literatură “clasică” a fost un produs aristocratic şi curtean, caracterizarea aceasta trebuie lămurită. Publicul în care n-a născut era o aristocraţie disciplinată şi burgezită, iar producătorii acelei literaturi – burgezi curaţi, din naştere, prin creştere şi caracter. Ce siècle de vile bourgeoisie, zice feodalul Saint-Simon, care poate în vremile acele e singurul “artist” pe înţelesul modern. Şi n-o fi întâmplare numai că acea ordine literară a fost răsturnată mai cu seamă de doi străini, plebeul Rousseau şi cosmopolita baroană de Stael, şi de feodalul viconte de Chateaubriand. În cultul regulei, al clarităţii şi economiei, cu deosebire în apucătura ostentativ didactică, vorbeşte neîndoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al burgeziei. Preceptele de o poliţienească siguranţă şi rigiditate ale unui Malherbe ori Boileau, tragediile şi odele întocmite cu aşa clară, economică şi prudentă gospodărie, perioadele cumpătat dezvoltate şi fără surprize, versuri, strofe şi tirade logic şi explicativ cimentate, şi atât de frumos curăţite de orice imagine mai vie, nu seamănă ele sugestiv cu o întreprindere de industrie nemţească, cu stilul vieţii municipale germane, cu Rechts gehen – Links fahren şi Verboten3… mai ales Verboten? Totul prevăzut, totul socotit, cu neclintită siguranţă trasă deosebirea între permis şi nepermis: în scurt, triumful nediscutat al raţiunii, al calculului, domnia disciplinei şi a prevederii. Scurt, curat şi practic. Neîndurată clasare ierarhică a genurilor literare, delimitare absolută şi disciplinară a competenţei artistului, subordonare severă a individului cătră gen, a impulsului adânc subiectiv cătră obiectivul general, a impresiei cătră raţiune, în Franţa literară clasică; aceeaşi disciplină, aceeaşi gâtuire a individului prin obiectivitatea socială în viaţa Germaniei perfect industrializate de astăzi. Imperiul instinctelor fundamental burgeze, literar într-o ţară, politic şi social, peste graniţă, la duşmanul ereditar.
Burgez şi utilitar în literatura lui clasică, francezul s-a arătat liric, nestăpânit, izbucnitor romantic şi nepractic în luptele aspre ale vieţii naţionale. De aici şi puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux strălucitor, o risipă romantică de fapte surprinzătoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos şi emoţionant.
European judecată istoria politică şi socială a Germaniei este, din contră, nulă, poate chiar negativă: oamenii aceştia au trăit, politic şi social, numai lor înşişi. Antipatia latentă ori patentă de care se bucură această închisă şi întunecată ginte la cele mai diverse popoare, uşurinţa cu care această antipatie se dezlănţuie furios uneori se va fi sprijinind şi pe această obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale.
Este o frază, odinioară banală chiar la vecini, în tot cazul irevocabil consacrată de naţionalismul nemţesc: că germanul este, prin esenţă, adânc sentimental, liric şi visător. Germanul tipic te întâmpină invariabil cu acest cântec când vine vorba de filozofat asupra raselor. Pe aceeaşi treaptă de banalitate se află dogma individualismului german, la care se anină numaidecât un mic panegiric al pornirii de nestăpânită independenţă, mai cu seamă morală şi religioasă – cum se vede în Reformă şi în filozofia idealistă, eternele glorii ale neamului. Drept că nu numai germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirică intensă în literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot individualismul lor în literatură? Ştiu bine că, dacă unui negerman îi pare ciudată acea minunată libertate internă care se acomodează aşa de bine cu tirania cant-ului englez, cu poliţieneasca zugrumare a consistoriilor şi ortodoxa supraveghere a şcolilor germane, i se răspunde, cu un superior zâmbet, că un străin nu poate pătrunde adâncimile sufletului germanic. Dar faţă de fatala uşurinţă cu care oamenii de acest neam se grupează în Vereinuri4 şi secte, ne va face, pe noi toţi străinii, să zicem totdeauna, cu tot respectul, dar şi cu hotărâtă credinţă: “individualismul şi libertatea internă” sunt fraze naţionaliste. Nu şi-ar fi rânduit germanul viaţa atât de perfect poliţieneşte, n-ar fi putut fiecare englez face din el un aşa naiv şi neînduplecat instrument de poliţie morală şi religioasă dacă o docilitate naturală, un spirit de turmă esenţial şi de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viaţă, în care trăiesc ca în fireasca lor piele.
Anarhisme atât de stridente ca al lui Stirner şi al lui Nietzsche nu degeaba s-au arătat tocmai în mijlocul celor cu “libertate internă”, adică într-o lume în care spiritul de turmă este cu deosebită putere înrădăcinat. Dar se poate zice că studiul raselor n­a scăpat încă bine din mâinile diletantismelor începătoare; adeseori el nu e decât o pretinsă şi expeditivă filozofie pentru patrioţii care ambiţionează teorii de efect. Clar rămâne însă faptul amintit, că, în cultura germanilor, lucrurile au mers pe dos decât în cea franceză. Şi se cuvine să amintim că acea domnie literară, artistică, în scurt: teoretică a burgezismului în Franţa, a creat, între altele, o proză strălucită. Extrema disciplinare a născut rafinarea extremă a conştiinţei literare. Supunerea constantă la reflecţie, cerebralizarea lucrării artistice a moralizat excesiv meşteşugul scrisului, ducând sensibilitatea literară la o extremă încordare. Numai în o aşa tradiţie de îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceză a căpătat caracterul de artistică maturitate care o distinge. Astfel, spiritul burgez va fi contribuit – ciudat efect! – la cea mai deplină emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completă a literaturii de până acum.
Ce roade finale va da perfecta înflorire a aceluiaşi spirit în practica vieţii germane de astăzi nu se poate încă bine imagina. Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, cuvintele acestea de sonoritate acră şi tăioasă, sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel în episcopia monistă, cel care lămurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toată încurcătura lor vine de acolo că n-au adoptat din vreme limba universală propusă de dânsul, Ostwald chimistul a organizat o respectabilă societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cărţilor în Germania, dacă se va putea în lumea întreagă, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil.
Învăţatul Joseph Bedier, cunoscător, ca mulţi din generaţia lui, a vieţii germane, a scris memorabila vorbă: les Allemands ont l’art d’utiliser les imbeciles. Aici stă doar unul din marile secrete ale concepţiei burgeze. Economia e zeul. Cum să scoţi toată valoarea din ciurucurile pe care, oarbă şi nepractică, le aruncă natura cu superb lux în viaţă? Căci e vorba de mulţi, de mult, şi e vorba de repede, fiindcă pentru mulţi. Într-o nemereală aproape divină s-a întâlnit dresura prusiană cu idealul american; rodul este germanul de astăzi. Este burgezul ajuns în culmea spre care se caţără de veacuri. Mecanizarea perfectă a forţelor celor mai intim omeneşti, regulare cronometrică a minţilor şi voinţelor, roadere şi pilire a sinuozităţilor individuale până la contururi simplu geometrice, înlocuirea persoanei cu o definiţie numerotată şi absorbirea ei în comunitate, viaţa redusă la un imens şi continuu pensum, suprimarea neprevăzutului – Links gehen, Rechts fahren – şi mai ales Verboten! Spectacol de o curioasă măreţie, ceva pe dos şi exotic pentru neamurile de modă veche… Poate că acesta-i începutul socializării perfecte şi finale, ţinta oricărei “societăţi”, prin esenţă şi definiţie. Atunci în viaţa aceasta de azi suflă aerul uniform şi fad al lumii viitoare.
Neastâmpărata persoană care a pus în circulaţie vorba despre Germania visătoare a observat că germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureusement soumis. Iar Goethe confirmă această judecată scriind: “Vrei să-ţi dominezi naţia, tu, scriitor german, începe prin a o face să crează că există cineva care vrea s-o domine. Vor fi toţi atât de intimidaţi, încât lesne se vor lăsa stăpâniţi”. Mi se pare că nu se aminteşte destul de des practicismul hotărât a cel puţin doi filozofi germani, Fichte şi Kant. Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunităţii, de a nu le cerceta originile este atât [de] vădită peste tot la supusul, timidul şi prudentul funcţionar prusian, încât se poate înţelege de ce Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Şi e drept să zicem că diplomatul Hume şi jurnalistul Voltaire au fost neasemănat mai autentici, mai efectiv răzvrătiţi decât profesorul din Koenigsberg, cărui unii oameni găsesc original să-i anine calitatea de revoluţionar şi sfărmător de idoli.
Şi iarăşi prea mult se uită că Faust îşi încheie cariera, după războaie şi cuceriri, desţelenind pământuri, tăind canale, acoperind mările cu flote. Timid la început, când abia ridicase capul din cărţi şi avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca să întoarcă minţile unei fetiţe de mahala, întreprinzătorul profesor sfârşeşte cu imperialism de stil mare. Fiindcă oricât de variate tălmăciri ar permite vastul carnet pe care Goethe şi-a însemnat aproape toate întâmplările sufletului şi minţii sale, eroismul acela economic dă adevăratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atârnă la urmă. “Nu cred să existe spirit mai larg decât acel al unui mare negustor”. Bunăvoinţă şi înţelegere faţă de negustori nu-mi închipuiesc să fi arătat vreunul din marii poeţi de sânge mai categoric de cum a arătat-o, prin vorbele aceste, fiul unui burgez din Frankfurt, îndrăgostitul de toate clasicismele, Wolfgang Goethe.

Leave a Reply