Ultimele fragmente…
De aceea m-am hotărât să declar, în faţa tuturor, pe conştiinţa mea şi pe cuvînt de onoare, că nu sunt nebun şi că pentru ce am făcut doresc să ispăşesc!
Doctorul Ursu rămase două clipe gânditor, murmurând:
– Da… da…
Şovăirea şi glasul lui abesnt întăriră pe Puiu. Se simţi obligat să accentueze mai energic:
– Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iai notă imediat că nu sunt nebun!
– Fireşte că nu eşti … negreşit, dar … zise doctorul iar împăciuitor,
Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi şi, cu ochii scânteietori, şopti:
– Va sa zică, nu vrei să crezi că nu sunt nebun? Va să zică …
Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile încleştate, răcnind:
– Taci!… Taci!… Taci!…
Internul şi gardianul săriră în ajutorul doctorului, care de altfel apucase braţele pacientului şi-l imobilizase. Sora de caritate fugi îngrozită. În braţele gardianului acuma, Puiu gemea întruna:
– Taci!… Taci!…
Doctorul Ursu îşi recăpătă îndată calmul complet, se retrase în anticameră şi, îndreptându-şi gulerul şi halatul, porunci celorlalţi:
– Daţi-i drumul şi închideţi uşa!
Puiu fu zvârlit pe pat, dar se destinse ca un resort şi se aruncă spre uşă urlând:
– Nu sunt nebun!… Nu sunt nebun!… Nu sunt nebun!…
După câteva momente însă tăcu, parcă şi-ar fi dat seama, se duse şovăind până la fereastră, se uită în grădină şi începu şă fluiere încet. Îndată simţi iar o mişcare în picioare şi murmură mulţumit:
– Ciuleandra…
Ursu deschise vasistas-ul uşii şi-l urmărea. Când îl văzu jucând, strânse din sprâncene, se dădu la o parte şi zise internului:
– Telefonează dumneata numaidecât domnului Faranga din partea mea să treacă negreşit azi pe la sanatoriu la o oră când voi fi şi eu aici (…)
– Vreau să zic, excelenţă, că fiul dumneavoastră e grav bolnav şi trebuie internat negreşit într-o casă de sănătate! spuse doctorul Ursu cu o seriozitate care nu admitea nici o îndoială. (…)
– Ce face domnul? întrebă Ursu arătând spre odaia lui Puiu.
– Joacă, domnule doctor, trăiţi! (…)
Puiu, în pijamaua descheiată, cu pieptul gol, cu faţa asudată şi veselă, tropăia pe loc, fredonând sacadat o arie închipuită. După câteva minute bătrânul nu se putu stăpâni şi-l strigă pe nume. Fără a se opri din joc, Puiu întoarse capul, surâse către tatăl său şi-i răspunse:
– C’est Ciuleandra, vous savez? … Vous m’avez permis, n’est-ce pas? C’est vous qui m’avez dit: “Vas-y!” Alors vous ne pouvez pas etre fache, papa! Et puis c’est tres amusant … oui … tres … (E Ciuleandra, ştii? Dumneata mi-ai dat voie, nu-i aşa? Dumneata mi-ai zis: “Du-te!” Aşa că nu poţi fii supărat, tată! Şi-apoi e foarte amuzant … da … foarte ….) (…)
– Nu mai e nici o speranţă, doctore? Nici una?
Doctorul Ursu ridică din umeri:
– Minuni face numai Dumnezeu!
De alături se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie gâfâită, ca respiraţia unui bolnav de moarte.
