biblioteca.wansait.com
Uitarea venea… a venit.
O lacrimă cade jos, totul tace,
Lampa obosită a clipit,
Orice obiect atins şopteşte : lasă-mă-n pace…
De-acum…
Auzi, ploaia plînge pe drum
Pe un adînc tumult,
Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult…
Adorm… ascult…
Afară, la fereastră, toamna a spus :
– Of !…
Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: –
By