„Sunt o natură fără de copertă”, spuneţi Dumneavoastră în cîntecele acestea, atît de impresionante, ale unui om despre sine, dar aţi fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate aţi părut aşa!
Nu e o binefacere că vă sunteţi restituit Dumneavoastră înşivă?
Am citit cu nelămurite, dar sporite meditaţii critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atît de deschis despre sine, sau trebuie să-şi ridice permanent sinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, cînd tulbure, cînd cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată şi îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine şi nu se interesează dacă place şi altora, e vorba de poezia celor nerafinaţi. Nu sunteţi un suprarafinat (un decadent) şi riscaţi să încărcaţi poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice („Aş vrea să fiu un simplu obiect/O undiţă, o ciutură, un teasc“) obţineţi, de cele mai multe ori!
Nu aş îndrăzni să vă dau vreun sfat şi de altfel nu am şi nu văd necesar nici unul, în ce priveşte poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră uman şi poetic, stărui în a vă spune, acum, cînd puteţi afirma „Te-ntorci învins, din nici un fel de luptă“, că nu trebuie să vă bateţi decît cu zeii şi că, în „nedesluşita Dumneavoastră poveste“, e ceva limpede: i-aţi întîlnit, îi întîlniţi şi cu siguranţă îi veţi mai întîlni.
Scrieţi în continuare poeme ca acel „Transplant de albastru“, fugiţi de oameni, chiar şi de prieteni, cufundaţi-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun şi pregătiţi-vă să deveniţi – căci sunteţi în măsură s-o încercaţi – dintr-un monument, cum aţi riscat să fiţi pînă acum, un „monumunte“.
Cu mare şi bogată încredere,
al dumneavoastră,
Constantin Noica
Erata – înlocuiţi, la randul şapte, cuvântul
“şinele” cu “sinele”.
mersi pentru corectura. s-a facut!