By Iubeşti – când urciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubeşti – când suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre vâltori,
Lucian Blaga, “Lume!”
O, lume, lume! Aş vrea să te cuprind întreagă În piept, Dogorâtor Să te topesc în sângele meu cald Cu tot ce ai: Cu munţii tăi, Cu râsul tău, Cu picurii de rouă, Cu multele, Nenumăratele fecioare cari păşesc Cutremurate-n clipa asta De-un dor. Pe minunatul tău pământ, Cu cerul
Ion Barbu, “Râul”
Din culmea unde mai presus de nor Doar gheaţa îşi sculptează diamantul, Te prăvăleai, gigant clocotitor, Cât zarea-ntins, haotic ca neantul. În jurul tău, frânturi de stâncă, lut, Cadavre ale florei uriaşe Monumentau un ne-nturnat* trecut… Şi nicăieri în goana pătimaşe Refluxul liniştit nu locuia Cu lumea lui năvalnicele ape…
Ion Barbu, “Fulgii” (fragment)
Cad fulgii şovăielnici în stoluri fără număr, Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr Al dealurilor prinse de-o crustă argintie. Oştiri de nori aleargă… ─ Ce surdă simpatie, Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă? Aţi prefăcut în domuri de argint natura moartă Şi-aţi pus în peisagiu
Ion Barbu, “Ţi-am împletit…”
Ţi-am împletit suprema cunună de tristeţe, Să te înalţi mai gravă în cadrul tău de-azur Iar seara să-ţi umbrească înalta frumuseţe Şi astfel întregită să-atingi Acordul-Pur. Dar dacă-încumetarea ta şovăie şi seara Descinde friguroasă în inimă şi gând Iar, umedă, pe frunte apasă greu tiara,* Atunci, slăvită Soră, zoreşte mai
George Bacovia, Pastel [Adio, pica frunza!]
– Adio, pică frunza Şi-i galbenă ca tine, – Rămâi, şi nu mai plânge, Şi uită-mă pe mine. Şi s-a pornit iubita Şi s-a pierdut în zare – Iar eu în golul toamnei Chemam în aiurare… – Mai stai de mă alintă Cu mâna ta cea mică, Şi spune-mi de
