By Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă În recea mea-ncruntată suferinţă. Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghies, Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des. De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Şi anii mor, şi veacurile pier Aci sub tine, dedesubt, subt cer. Când magii
Tudor Arghezi, “Cuvinte stricate”
Toate Cuvintele mele sunt stricate Şi s-au îmbătat. Le vezi? Au căzut, s-au sculat. Au vrut să alerge şi să se joace, Dar beţia le-a prăvălit încoace. Nu mai ştiu ce spun şi îs Bolnave de râs. S-au stricat cuvintele mele! Umblă prin mocirle cu stele De cositor După un
Tudor Arghezi, “Lumină lină”
Cum te găseşti, uşoară zburătoare, Zăcând aci, pe-o margine de drum, Şi nu dormind într-un polen de floare, Învăluită-n aur şi parfum? Neascultând de vântul de la stup, Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei Şi darurile-acum, ale zambilei, Puterile-amorţite ţi le rup. Voind să duci tezaurul de ceară, Te prăbuşişi
Tudor Arghezi, “Epigraf”*
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, Ca păsările mici de catifea Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. Stihuri, acum porniţi, vă scuturaţi, Ca frunzele-aurite, pentru moarte. Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi, Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. Stihuri de suflet, dintre spini culese, Îndurerate-n
Dimitrie Anghel, “Balul pomilor” (extras)
Cu legănări abia simţite şi ritmice, încet-încet, Pe pajiştea din faţa casei, caişii, zarzării şi prunii, Înveşmântaţi în haine albe se clatină în faţa lunii, Stând gata parcă să înceapă un pas uşor de menuet. Se cată ram cu ram, se-nclină, şi-n urmă iarăşi vin la loc, Cochetării şi graţii
Dimitrie Anghel, “Crizanteme”
Se trec şi florile de toamnă, cele din urmă flori, şi-n casă Lângă oglinzile-obosite, o fată şubredă şi pală Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală*. Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă… Înc-un mănunchi, şi câte visuri şi primăveri – câtă ruină! Dac-ar avea grai
