Nichita Stănescu, Dimineaţă marină

O dungă roşie-n zări se iscase şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins. Mă ridicam din somn ca din mare, scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele, sprâncenele cristalizate de sare, abisele. Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă, urcând un soare neobişnuit.

Iuliu C. Săvescu, La Polul Nord

La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele vecinic adormite, În lung şi-n larg, în sus şi-n jos, se-ntind câmpii nemărginite, Câmpii de gheaţă, ce adorm pe aşternutul mărei ud, Cu munţi înalţi, cu văi adânci, la Polul Nord, la Polul Sud. Când dintre munţii solitari îngălbeneşte luna plină, Vărsând

Ştefan Petică, “Fecioara în alb”, IV

Tu eşti o albă rugăciune Nălţată-n templul sfânt al vieţei, Asemenea rozelor plăpânde Ce-n ceasul clar al dimineţei Zâmbesc de rouă tremurânde. Tu eşti o blândă rugăciune, Asemenea binecuvântărei Ce din nălţimea azurie Coboară-n faptul înserărei Pe-un val de lină armonie. Tu eşti o caldă rugăciune, Cu o privire de

Horia Furtună, Balada lunii (fragment)

……………………………………… Te-nalţi prelung, şi tăinuit misterul Ca-n alte seri sub discul tău s-adună, Pe când desfaci strălucitoare cerul Ca să domneşti pe somnul lumii, Lună! Întâiul vis sub raza ta lunară Îşi fâlfâie din suflete pornirea, Tu din întâia lacrimă fugară Făcuşi izvorul de dureri: iubirea… Iar farmecul tău blând

Ştefan Augustin Doinaş, “Nimic”

Nici pasărea sub domuri vegetale, nici trestia cu mlădiosu-i tors*, nici firele pe care-ades le-ai tors sunându-le cu degetele tale; nici crinii-orgolioşi ce ţi-au întors spre tine-nfioratele petale nici apele, fugarnice cristale, în care anii tineri ţi i-ai stors; nici stalactita palidă ce creşte, ca tine, nevăzută, îngereşte, hrănindu-se cu

Dan Botta, “Cununa Ariadnei*”, I

Un cântec fără moarte aş vrea să cânt: Corabie cu pletele-n furtună, Ca să plutim fanatici împreună, Dumnezeieşte-ntraripaţi de vânt! Un cântec printre ani şi un descânt, Pe care-n raza galbenă de lună, Înlănţuiţi în tânără cunună, Să-l cânte-ndrăgostiţii pe pământ. Atunci cu braţul rece mă vei strânge, Acelaşi pescăruş

Ioan Alexandru, Mulţumire

Şi pentru nori, aceste flamuri sure Ce se târăsc pe culmi şi ocolesc Din miazănoapte către răsărituri, Cuvine-se adânc să-ţi mulţumesc Şi pentru ploi şi pentru greul vânt Şi pentru zile şi nopţi şi pentru stele Şi pentru vremi şi jumătăţi de vremi Şi pentru pacea cântecelor mele Pentru izvor

Grigore Alexandrescu, “Umbra lui Mircea. La Cozia”

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc. Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă

Tudor Arghezi, Niciodată toamna

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte*. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Păsările negre suie în

Vasile Alecsandri, Pe coastele Calabrei

Pe coastele Calabrei* vaporu-naintează În unda luminoasă ce noaptea fosforează*; El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin, Şi luna, vas de aur, pluteşte-n ceruri lin. În dreapta, pe-ntuneric, se-nalţă-un negru munte, Vulcanul bătrân Etna cu lava stinsă-n frunte; Sehastru ce cunoaşte al globului mister, El pare că din sânu-i

Vasile Alecsandri, Gerul

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire; El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori. Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte, Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,