Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Neînţelegeri inocente între public şi artişti
eseu / 2008/11/30

Îmi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum nişte admiratoare aprinse ale versurilor lui s-au supărat amar aflând că autorul e scurt de trup, grăsuliu, lat în spete şi rumen la faţă. A fost pentru ele o dureroasă nedumerire: nu ştiau cum să împace poeziile cu chipul omului. Negreşit, erau nişte biete fete, inimoase şi crude la minte. Exemplul e prea bun… Dar eu cred că mulţi oameni, indiferent de vârstă, sex şi calitate socială, poartă în minte un tip al artistului, fizic şi moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipseşte celorlalţi numai îndrăzneala naivă ca să-l dea pe faţă direct şi complet. De vreo sută de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie să fie înalt, subţire, cu obrazul lungăreţ, palid, cu păr mult şi frumos – dacă se poate ondulat. Adeseori, artistul poartă, chiar astăzi încă, o deosebită uniformă – n-o mai descriu; prea e cunoscută. Pe urmă, trebuie să fie om tare simţitor, cu nervii delicaţi. Dacă se poate chiar bolnavi. În sfârşit, i se cere să aibă multe întâmplări în viaţă, mai ales de dragoste – şi să fie om nepractic. Fără îndoială, acest ideal nu-i creat din stricte observaţii biografice şi printr-o…

Nicolae Filimon, Corbul roman
critica / 2008/11/29

VODEVIL ÎNTR-UN ACT DE D. V. ALECSANDRI Corbul român este o piesă scrisă de d. V. Alecsandri sub nume de Crai-nou; însă d. Millo, puind-o în scenă, a găsit de cuviinţă a-i schimba numele şi a o mai restrînge, astfel încît dintr-o operetă a făcut un vodevil. Sujetul acestei piese este tras din obiceiurile noastre naţionale. Un ispravnic avea o nepoată care a fugit cu junele Leonaş; şi fiindcă tot într-acea zi s-a furat şi bani de la sămeşia isprăvniciei, ispravnicul şi-a închipuit că Leonaş era hoţul. Leonaş, fugind cu fata, s-a oprit într-un sat unde moş Corbu era cimpoier şi care, în bunătatea inimei sale, s-a hotărît a ascunde pe junii fugari. Ispravnicul, urmărind pe Leonaş, a ajuns în sat cu jandarmi şi aceştia, ducîndu-se să hăituiască pădurea ca să prinză pe hoţ, au dat peste moş Corbu, l-a legat şi l-a luat cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoţul. Bătrînul nostru ţăran, simpatizînd cu Leonaş, n-a voit a-l trăda, ci a mers cu statornicia sa pînă la a se lăsa să fie bătut. Şeful jandarmilor intervine, scapă de bătaie pe moş Corbul şi zice ispravnicului că cu românul nu faci treabă cu bătaie, ci cu binişorul,…

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Stil clasic
eseu / 2008/11/29

Literatura franceză clasică seamănă curios cu viaţa germană prusificată. Raţiune, ordine şi, prin urmare, claritate – aşa se numesc idolii esteticii în tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuţile rasei, se zice, care fatal au strălucit şi au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când spiritul naţional ajunsese la maximum de puritate şi plenitudine. Naţionale ori ba, aceste calităţi au fost afirmate în teorie şi consacrate în practica vremurilor acelora cu o consecvenţă straşnică. Trei oameni, serioşi, cuminţi, cumsecade şi cu carte, Malherbe, Vaugelas şi Boileau, au lămurit şi definit simpatiile literare ale timpului, punând la cale versificaţia şi retorica, gramatica şi principiile generale de judecată estetică. Aceşti vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grijă şi nestrămutată credinţă canoanele clasicismului. Şi este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetière accentuează tare rolul teoriei şi al criticii în formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; până într-atât, că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vădit talent poetic, ca La Fontaine şi Racine, sună prozaic prin botniţa clasicistă. Versuri frumoase ca proza – a fost…

Vasile Alecsandri, Sanziana si Pepelea
Teatru / 2008/11/27

Sânziana şi Pepelea EXTRAS: T Â N D A L Ă: Poftim, vestiţi şi de bun neam domni, crai şi împăraţi! În curând va sosi marele, gloriosul, mărinimosul, augustul Papură-Împărat, împreună cu frumoasa, încântătoarea, augusta sa copilă, domniţa Sânziana. (În sunetul unui marş triumfal, intră Papură cu hlamidă şi cu coroană aurită, ţinând pe Sânziana de mână,urmaţi de mai multe dame şi magnaţi de Curte… ei fac jurul sălii, salutând pe oaspeţi, ş-apoi merg de se suie pe tronuri. Steagurile se înclină în faţa lor şi toţi oaspeţii rămân extaziaţi, privind la Sânziana… Pârlea-Vodă dă semne de admiraţie grotescă. Tândală stă lângă tron.) COR Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sânziana, Mândra Cosânzeana, Orişicine-o vede Jură şi crede Că e un juvaer, Căzut aici din cer.  

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Estetica utilă şi culturală
eseu / 2008/11/26

  La orice nedumeriri şi în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni şi de linişte, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puţin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înţelege că, faţă de această observaţie, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca şi nimicul faţă de cel mai infim ceva: nule. Atât numai că practica vieţii nu rabdă astfel de înţelepciune, aşa mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Şi mi se pare că aici, ca şi aiurea, practica are dreptate. Căci paşnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenţă şi anarhie, care sunt, oricând şi oriunde, începutul pierzării. Oamenii, simţind că binele suprem este cetatea şi că binele cetăţii stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe şi mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. Între aceste mijloace unul este estetica. Din ea învăţăm ce trebuie să ne placă şi cum să ne îmbătăm de voluptăţile artei, fără să ne…

Nicolae Filimon, Cocoana Chirita in provincie
critica / 2008/11/25

VODEVIL ÎN DOUA ACTE DE D. V. ALECSANDRI De ce mergem mai des la Teatrul Naţional şi cu cît auzim mai multe piese de ale dulcelui cîntătoriu al baladelor române, cu atît ne întărim mai mult în convicţiunea noastră că acest autor a înţeles foarte bine epoca de depravaţiune în care vieţuim şi specificul de care avem nevoie ca să ieşim odată din rugina şi viciele secolului şi din lepra falsei civilizaţiuni, care a făcut, dintr-o mare parte a societăţei române, un tablou de tot ce e mai scandalos şi mai ridicol pe suprafaţa pămîntului. Timpul în care vieţuim se poate compăra foarte bine cu secolul de corupţiune al Franciei din timpul celebrului Molière. (1) Avem şi noi bădărani, avari, baroni şi contese pogorîte din lună, nătîngi şi ipocriţi, cu deosebire numai că ipocriţii lui Molière se mulţumesc să conrumpă femei, pe cînd ai noştri înşală societatea întreagă şi ambiţiunea lor se ridică pînă la al şaptelea cer.

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Clasicii
eseu / 2008/11/25

Clasicii sunt nume proprii de literaţi şi artişti pe care le învăţăm în şcoală, sau le aflăm mai târziu, din cărţi sau de la persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt ilustre şi vechi; în ele, fără să fie ajutate de vreun alt cuvânt, stă acumulată o mare putere de sugestie. De aceea şi sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare şi artistice; fiindcă în orice domeniu, omului îi vine comod să trăiască autoritativ. Până la revoluţia romantică, numele vechi erau propteaua unică a gustului public. Pe încetul s-au strecurat şi modernii spre treptele de cinste, şi astăzi sunt destui oameni care nu-i pomenesc decât pe dânşii; aşa încât avem două puncte de sprijin, de putere aproape egală: numele cele mai vechi şi mai cunoscute – numele cele mai nouă, din ultima fasciculă a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalistă a culturii europene trebuia negreşit să pună în valoare noutatea ca atare – lansarea de articole nouă este un caracter general al pieţii de astăzi. De unde vine totuşi că unii oameni se închină celor mai vechi, alţii celor mai nouă mărfuri artistice, nu-i uşor de spus. Poţi fi deopotrivă elegant şi cu anticii şi cu modernii, pentru că eleganţa conservatoare…

Nicolae Filimon, Somnambula
critica , Text integral / 2008/11/24

MELODRAMĂ ÎN DOUĂ ACTE. MUZICA DE V. BELLINI. POEZIA DE FELICE ROMANI. Mulţi din amicii noştri ne întreabă de ce am lăsat din mînă pana de critic melodramatic şi pentru ce nu combatem şi acum ca altădată pe fariseii şi cărturarii teatrali, care au prefăcut templul civilizaţiunei într-o piaţă de speculaţiuni meschine şi îşi urmează nedemnul lor comerţ cu căciula într-o parte, întocmai ca oamenii ce nu au nimic a-şi imputa conştiinţei lor. La toate aceste întrebări sau provocări noi facem ca ţăranul: îndesăm căciula pe urechi şi răspundem că da, vom vedea, aveţi dreptate etc., etc. şi ne scăpăm de dînşii. Ce faci însă conştiinţei, acestei impulsiune secrete care, pe dată ce întrăm în teatru, se pune între noi şi artiştii şi ne arată totdeauna răul, iar nu binele? Ia spuneţi-mi, gentili lectori de amîndouă sexele, ce aţi face voi cînd v-aţi afla în asemenea caz? Aţi vorbi ori aţi tăcea? Aţi prefera oare un succes momentaneu, care v-ar duce la castelul din Curtea arsă (1), spre a vă face egali cu omorîtorii de oameni numai ca să fiţi egali înaintea legei? Sau aţi rămînea acasă şi, stînd înaintea unui ceai aprins, cu cotoiaşul vostru în braţe ca Hoffmann…

Nicolae Filimon, Impresiuni la opera Favorita de Donizetti…
critica / 2008/11/24

IMPRESIUNI DE LA OPERA FAVORITA DE DONIZETTI, REPREZENTATĂ ÎN BENEFICIUL D-LUI G. STIGELLI, PRIMUL TENORE Abia apăru afişul teatral ce anunţa reprezentarea operii Favorita pe scena teatrului nostru, şi mulţi din amatorii de muzică începură a-şi face întrebarea daca opera anunţată este aceea pe care au scris-o Donizetti pentru Teatrul operii cei mari din Paris sau este vreo compoziţiune ieşită din pana vreunui maestru fără reputaţiune? Dar numele lui Donizetti se vedea de departe imprimat pe afiş şi atesta că opera promisă este tocmai acea celebră compoziţiune care de optsprezece ani încoace se bucură de cea mai mare favoare în lumea muzicală. Veni apoi întrebarea daca opera o să se cînte bine sau nu, daca punerea în scenă o să fie mai bine esecutată pe scenă decît cum este imprimată pe afiş şi daca o să avem decoraţii noi şi balet. „Dar astea nu se pot vedea decît la reprezentare“, răspunse unul dintre dînşii. „E necesariu ca să mergem la teatru să o vedem“, adăogă un altul. „Aşadar, la teatru“, răspunseră toţi deodată şi se îndreptară pe calea ce duce la biroul casieriei. Pînă cînd aceşti amatori de operă cu balet şi cu mare punere în scenă îşi vor cumpăra…

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Geniul organizator
eseu / 2008/11/22

Normal, lucrătorul invidiază pe contramaistru, contramaistrul pe inginer, inginerul pe directorul general. Şi la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate viguroasă şi cu instituţii liberale, câţi cetăţeni nu jinduiesc, în ceasuri de visare fierbinte, la rangul de secretar general – ori, în sfârşit, la cel de ministru, suprema ademenire a vieţii democratice! Care este sensul şi valoarea invidiei ierarhice? De când neîndurata ironie istorică l-a adus pe Nietzsche, cel îmbătat de mândră izolare, până în gurile tuturor automaţilor literari, ideea că râvna şi emulaţia, ca atare, sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul poet îl fermecase rodnicia intelectuală şi artistică în cetăţile antice; el atribuia bogăţia aceea rivalităţii sistematic iritate prin jocurile şi concursurile publice. Mi se pare că explicaţia nu-i decât entuziastă şi naivă. Cred că nici chiar în grupări umane aşa de mici ca cetăţile greceşti, oricât de solicitată ar fi fost acolo dorinţa naivă de a trece înaintea altuia, calitatea, şi nici cantitatea produselor intelectuale nu puteau fi influenţate direct şi excluziv de premii şi coroane. De dragul cununilor de stejar şi a medaliilor de onoare nu se nasc capodopere, cum nu s-ar naşte nici copii reuşiţi. Ca să…

Nicolae Filimon, Marta
critica , Text integral / 2008/11/14

OPERĂ ROMANTICĂ. POEZIA DE W. FRIEDRICH, MUZICA DE FR. FLOTOW. Subiectul acestei opere îl datorăm unei glume engleze foarte escentrică. Poetul W. Friedrich îşi imagină şi creă poezia, iar Flotow scrise muzica. Intriga este aceasta: Lady Harriet Durham (1), fiica uneia din cele mai nobile familii din Anglia, supărată foarte mult de sir Tristan de Micleford, vărul său, ce voia să o ia de soţie, şi care sub acest pretest îi făcea zile amare prin gelozia şi manierele sale cele stupide, hotărî a se scăpa de dînsul şi căută mijloace favorabile spre îndeplinirea acestei cugetări.

George Bacovia – volumul Plumb
poezie / 2008/11/13

01. Plumb 02. Pastel 03. Decor 04. Amurg 05. Lacustrã 06. Gri 07. Sonet 08. Amurg de toamnã 09. Tablou de iarnã 10. În grãdinã 11. Spre toamnã 12. Pãlind 13. Amurgul violet 14. Decembrie 15. Negru 16. Nevrozã 17. Moinã 18. Melancolie 19. Rar 20. Nervi de toamnã 21. Searã tristã 22. Note de toamnã 23. Oh, amurguri 24. Amurg de iarnã 25. Alean 26. Amurg antic 27. Pulvis 28. Cuptor 29. Toamnã 30. Singur 31. Trudit 32. Amurg 33. Altfel 34. Panoramã 35. Finis 36. Plumb de iarnã 37. Nocturnã 38. Plumb de toamnã 39. Largo 40. Plouã 41. Nervi de primãvarã 42. Matinalã 43. În parc 44. Poemã în oglindã 45. Alb 46. Nervi de toamnã 47. Plumb de iarnã 48. Note de toamnã 49. Monosilab de toamnã 50. Nocturnã

George Bacovia, Nocturnă
poezie / 2008/11/11

Uitarea venea… a venit. O lacrimă cade jos, totul tace, Lampa obosită a clipit, Orice obiect atins şopteşte : lasă-mă-n pace… De-acum… Auzi, ploaia plînge pe drum Pe un adînc tumult, Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult… Adorm… ascult… Afară, la fereastră, toamna a spus : – Of !…