George Bacovia, Plumb de iarnă

Iarna, de-o vreme, mă duce regretul Prin crînguri, pe margini de linii ferate – Trec singur spre seară pe ape-ngheţate Cînd fîlfîie, pe lume, violetul. Paloarea, mutismul minează-al meu piept Pe satele ninse crai-nou cînd apare; Trec singur pe poduri de fier solitare, Şi-aştept în zăpadă… dar ce mai aştept?