By În 1915, pe când măreţul război era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareşal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură mulţumire, prohodul pacifismului – a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată toate căile virtuţilor
Tudor Arghezi, Mă uit
ciclul “Cărticică de seară”, ( 1935 ) Mă uit în cer, mă uit în pământ. M-am întrebat cine sunt. Gânduri se duc, vin Din vânt, din senin, Ca nişte păsări rotunde. Încotro? De unde? Glasuri mă strigă cu nume străine. M-aţi chemat pe mine? Sunt eu cel căutat ? Mi
George Bacovia, Spre toamnă
Pe drumuri delirînd, Pe vreme de toamnă Mă urmăreşte-un gînd Ce mă îndeamnă: – Dispari mai curînd! În casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Şi-o chem ca să vadă cum plouă Frunzişul, în tîrgul ploios. Dar, iată, şi-un mort evreiesc… Şi plouă, e moină, noroi – În murmure stranii
