Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Tipul politic
eseu / 2008/09/28

În înţeles psihologic şi social, se poate numi politică: orice sistem de fapte şi intenţii prin care cauţi a impune – până la totală substituire, dacă se poate, – voinţa ta voinţei altuia. Uzul comun, care ţinea seama numai de intensitatea şi generalitatea efectului practic, respinge înţelesul politicii la activitatea de stat şi pentru stat. Dar orice minte normală poate vedea că aceleaşi motive şi atitudini, cu aceleaşi metode şi rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voinţă se întâmplă între mucoşi din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează opere umanitare rivale, – sau: între Napoleon şi Europa, ori între Mussolini şi oraşul Danzig. În orice situaţie politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei substituiri de voinţă despre care vorbim sunt aceleaşi: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, – mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului raţional, totdeauna migălos şi tardiv; în sfârşit, ameninţarea şi făgăduinţa, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic şi hiperbolic. Toate aceste, susţinute şi împlinite prin eliminarea cât mai desăvârşită a motivelor şi faptelor…

Nicolae Filimon, Lautarii si compozitiunile lor
eseu , Text integral / 2008/09/19

Scriind acest articol asupra lăutarilor din România, nu ne propunem a face o dizertaţiune istorică, căci atunci am atinge, fără voia noastră, cestiunea muzicei naţionale, şi nu a sosit încă timpul spre a ne ocupa de o materie atît de importantă şi dificilă de tratat.

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Ideal şi energie
eseu / 2008/09/18

În 1915, pe când măreţul război era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareşal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură mulţumire, prohodul pacifismului – a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată toate căile virtuţilor eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consecvenţă, ataca venerabilul soldat mişeliile care copleşesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere şi economie; fiindcă slăbiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloşire fără pereche, în viaţa europeanului înainte de 1 august 1914. Sistemul asigurărilor pe viaţă, de exemplu, şi mai ales organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareşal; căci el, cu speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numaidecât, în aceste pernicioase excrescenţe ale vieţii paşnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu şi totuşi sublim, al datoriei de sânge. Nu încape îndoială: Von der Goltz a simţit exact şi a întrebuinţat ingenios contrazicerea perfectă dintre tipul clasic al războinicului şi organizarea minuţioasă a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă că prevederea este o veche boală, care a infectat eroismul curat şi genuin chiar…

Mircea Eliade, Sacrul si profanul
eseu / 2008/09/12

Mircea Eliade, Sacrul si profanul EXTRASE: Rituri de trecere Aşa cum s–a observat de multă vreme, riturile de trecere joacă un rol important în viaţa omului religios.17 Fără îndoială, ritul de trecere prin excelenţă este reprezentat de iniţierea de pubertate, de trecerea de la o categorie de vîrstă la alta (de la copilărie sau adolescenţă la tinereţe). Există însă şi rituri de trecere la naştere, la căsătorie ori la moarte, şi s–ar putea spune că, în fiecare dintre aceste cazuri, este vorba tot de o iniţiere, pentru că se petrece întotdeauna o schimbare radicală de regim ontologic şi de statut social. Atunci cînd se naşte, copilul nu are decît o existenţă fizică, nefiind încă recunoscut de familie, nici primit de societate. Riturile îndeplinite îndată după naştere sînt acelea care îi dau nou–născutului statutul de „viu“ propriu–zis; datorită acestor rituri, copilul este integrat în comunitatea celor vii. Şi căsătoria este un prilej de trecere de la un grup socio–religios la altul. Tînărul căsătorit părăseşte grupul celibatarilor pentru a lua parte de acum înainte la cel al capilor de familie. Orice căsătorie implică o tensiune şi o primejdie, declanşează o criză; de aceea se face printr–un rit de trecere. Grecii numeau căsătoria…

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Mecanizarea scrisului
eseu / 2008/09/08

Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni. Omul de condei e adeseori nevoiaş. Şi, dacă cercetăm cu exactă curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilanţ trist humoristic… Dar eu vreau să vorbesc de scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur, şi la alţi risipitori de vorbe scrise, chiar dacă au lucrat sub biciul nevoii, intervine, într-o proporţie oarecare, şi scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinţă chiar poezie lirică numai ca tabiet.