[E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă], de Tudor Arghezi
poezie / 2014/09/12

E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă, O gloată-ntre răspântii, încremenită-n ceaţă, De plăsmuiri de cârpe şi petice răzleţe Cu mâneci legănate ca pe prăjini şi beţe. Par strânse laolaltă momâile de paie, Din câmp, pe care vântul le scoală şi-ncovoaie. O căptuşeală trasă pe buze şi bărbie, O râie de căciulă, un fund de pălărie Un chip uscat cu nasul şi zgârciul ca un pinten, Un glas oftat, pe vremuri răsunător şi sprinten, Pleoape-ngropate, stinse şi umere surpate Şi şoapte auzite de-abia pe jumătate Şi nici suspinul, nici el rostit măcar întreg, Curmat de-o tuse seacă şi-un hohot de înec. Din sân se-aude zgomot de râjniţe stricate. Nici inima bătaia de tot nu şi-o mai bate. Convoiul de conture se-nşiră ca pe-o aţă Şi-şi reazimă fantoma în gol, mai mult pe ceaţă. Puţin lipseşte, vântul, cadravele uşoare Ca nişte lampioane în şir, să nu le zboare. Tichia cu o umbră de aur o cunoşti C-a fost cândva chipiul unui fruntaş de oşti. Într-o broboadă ruptă, o faţă sfărâmată E a Domniţei noastre, bălane, de-altădată, Care cu firul moale, rubine şi scântei Ţesea vulturi pe steaguri cu nimb de-arhierei. Copila, strănepoata de veac şi Domnitor A mai rămas cu…

Tudor Arghezi, “Cuvinte stricate”
poezie / 2012/06/02

Toate Cuvintele mele sunt stricate Şi s-au îmbătat. Le vezi? Au căzut, s-au sculat. Au vrut să alerge şi să se joace, Dar beţia le-a prăvălit încoace. Nu mai ştiu ce spun şi îs Bolnave de râs. S-au stricat cuvintele mele! Umblă prin mocirle cu stele De cositor După un mărţişor, Şi-ar voi să culeagă roade Fâstâcite şi neroade Din sălcii nici verzi. Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi, Să nu le mai spuie agale Buzele tale, Să nu le mai cânte cumva Vocea ta Şi pe cobză deştele. Huleşte-le!

Tudor Arghezi, “Lumină lină”
poezie / 2012/06/02

Cum te găseşti, uşoară zburătoare, Zăcând aci, pe-o margine de drum, Şi nu dormind într-un polen de floare, Învăluită-n aur şi parfum? Neascultând de vântul de la stup, Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei Şi darurile-acum, ale zambilei, Puterile-amorţite ţi le rup. Voind să duci tezaurul de ceară, Te prăbuşişi din drumul cel înalt. Cine-o să vie, trupul tău de-afară Să-l caute şi-n jur să sufle cald? Cu aripa-n ţărână şi în vis, Strânge la piept comoara ta deplină. Cât te iubesc, frumoasa mea albină, Că sarcina chemării te-a ucis!

Tudor Arghezi, “Epigraf”*
poezie / 2012/06/02

Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, Ca păsările mici de catifea Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. Stihuri, acum porniţi, vă scuturaţi, Ca frunzele-aurite, pentru moarte. Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi, Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. Stihuri de suflet, dintre spini culese, Îndurerate-n spic şi rădăcini, Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese, În suflete de prieteni şi străini. Şi semănaţi, cu noaptea ce vă naşte, Sfială şi-ndoieli unde-ţi cădea, Că Cel-ce-ştie, însă nu cunoaşte, Varsă-ntuneric alb cu mâna mea. *epigraf, s.n. – citat semnificativ aşezat la începutul unei cărţi, al unui capitol; scurtă inscripţie de pe faţada unui edificiu, monument, carte etc.

Opera lui Tudor Arghezi (lista completa)
poezie / 2012/05/27

Opera • Cuvinte potrivite, Bucureşti, 1927; • Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif, Bucureşti, 1929; • Poarta neagră, Bucureşti, 1930; • Flori de mucigai, Bucureşti, 1931; • Cartea cu jucării, Bucureşti, 1931; • Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, 1933; • Ochii Maicii Domnului, Bucureşti, 1934; • Cuvinte potrivite şi… încrucişate, Bucureşti, 1934; • Cărticică de seară, Bucureşti, 1935; • Cimitirul Buna-Vestire, Bucureşti, 1936; ediţia Bucureşti, 1968; ediţia Bucureşti, 1997; • Versuri, Bucureşti, 1936; ediţia II, Bucureşti, 1940; ediţia III, Bucureşti, 1943; • Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei, Bucureşti, 1937; ediţia (Ce-ai cu mine, vântule? Pe o palmă de ţărână), ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1970; • Hore, Bucureşti, 1939; • Una, Bucureşti, 1942; ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1980; • Eminescu, Bucureşti, 1943; • Bilete de papagal, Bucureşti, 1946; • Manual de morală practică, Iaşi, 1946; ediţie îngrijită de Simona Cioculescu, Galaţi, 1993; • Versuri alese, Bucureşti, 1946; • Una sută una poeme, Bucureşti, 1947; • Prisaca, Bucureşti, 1954; • Pagini din trecut. Bucureşti, 1955; ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţa autorului, Bucureşti, 1956; • 1907 – Peizaje, Bucureşti, 1955; prefaţă de Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1973; • Cântare…

Tudor Arghezi, Niciodată toamna
poezie / 2012/05/19

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte*. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Păsările negre suie în apus, Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus, Foile-n azur. Cine vrea să plângă, cine să jelească Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles, Şi cu ochii-n facla plopilor cerească Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Tudor Arghezi, Urare
poezie / 2008/11/08

ciclul “HORE” (1939 ) Şchiopătând la uşa mare Cu-o metanie şi-o cruce, Greierele îţi aduce, Doamne, binecuvântare. Gânduri line, Spice coapte, Doniţi pline: Miere, smirnă, must şi lapte. Să-ţi aducă binele Clipele: albinele. Ca balta şi miriştea Să-ţi răspundă liniştea. Bună pază, Scăpărată dintr-o stea, Precurata-i albă rază Casei candelă să stea. Şi să te-asculte norocul Ca un câine, în tot locul. Cântec, stihuri şi poveşti… Măre, Doamne, să trăieşti!

Tudor Arghezi, Umbra
poezie / 2008/10/30

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii, Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci, Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii, Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. Însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare Şi copie leită, croită pe tipar, Ne-nghesuiam alături, ciuliţi în ascultare, La pasu-n frunze-al fiarei flămânde, greu şi rar. Ascunşi prin gropi şi scorburi, alăturea de tine, Tu nu ştiai că suntem într-unul singur doi, Împreunaţi pe viaţă din două firi străine Prin şubreda urzeală de aer dintre noi. Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită, Cu linia schiţată aceeaşi de contur, Pe pulberea fierbinte şi-n cremenea tocită, Ca un păianjen negru ce-ţi umblă împrejur. Sunt peticul de noapte dat ţie din născare, Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg. Din mine vii şi-n mine te-ntorci în bezna mare, Firimiţată-n oameni şi-n zilele ce curg. În mine-i scris destinul cu slove nevăzute Ghiceşte-ţi-l, să-l afli, de-ţi este plin sau gol Ţâţânele zidite alunecă tăcute, De-abia lăsând să treacă un fum, ca un simbol.

Tudor Arghezi, Spuneai ceva?
poezie / 2008/10/28

ciclul „Poeme noi”, ( 1963 ) Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, În jocul de-a sfiala, amuţise. Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem “Tine”. Să te cunosc? Să mă cunoşti? Stam unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.

Tudor Arghezi, Sfârşitul toamnei
poezie / 2008/10/27

Volumul: „Cuvinte potrivite” ( 1934 ) O! Cine-ar zice că pe-aici Au fost vreodată flori, Privighetori, Şi cărţi citite cu ochi mici, În care latele panglici Întorsu-s-au de-atâtea ori? Şi totuşi, furăm doi mai ieri, Srânşi braţ de braţ, gângavi, Ca doi bolnavi; Şi-n legănarea celor seri, Subt plopii negrii şi severi, Blânzi şi supuşi ca nişte sclavi. Să plec! de-acuma sunt străin Pe unde fură trei, Pleşuvi şi ei! Ceva ciudat, ca un destin Mă-mpinge să mă-ntârzii prin Căzuta frunză din alei. Aici, unde-a murit trecutul, Mă plimb ca-ntr-un mormânt, În care sunt Legat s-ascult cum tace lutul, Pe când în suflet toarce mutul Regret, înfăşurat în vânt.

Tudor Arghezi, Serenadă
poezie / 2008/10/26

Ciclul “Flori de mucigai” ( 1931 ) De cu noaptea, câte toate: Clopotul toacă şi bate, Broaştele, nu ştii de unde, Calcă-n clapele afunde. Se clătesc în beregată Cu faianţă sfărâmată Şi înghit la ceasu-ntâi Cioburile ei scârţâi, Ciorile din pom se muşcă, Steaua cade, foc de puşcă, Fierăstraie şi rindele Rod în ciurciuvele. Pe la trei, Vin păduchii mititei; Pe la cinci, Ploşniţele cu opinci. Şobolanul te miroase Pe la şase. Gâlcile dacă ţi-au copt, Doctorul vine la opt. Bezna rece, zidul rece, Mai muriră paisprezece.

Tudor Arghezi, Pui de vânt
poezie / 2008/10/24

ciclul “HORE” ( 1939 ) Vântul strigă: nu-i răspunde. Şi te cheamă: te ascunde. Te găseşte? Dă cu frunză, El nu ştie să se-ascunză. Abia-de-a-nvăţat să ştie Să se toarcă şi subţie, Să se facă lână moale Prin porumb şi ramuri goale, Pletele să-şi depene Prin zăbrele ţepene. Vânt? A fost numai un pui, Pasăre din ţara lui. Aripile de dantele Încă-s cu bruma pe ele, Degetele, la picioare, Au în vârf mărgăritare, Şi călcâile-n stihar Ouă par, de nenufar. Calcă lin şi cu sfială, Ca pe foi de poleială, Şovăind că poate strică Gâzele de majolică. Mirodenii cu tămâie L-împresoară şi-l mângâie. Urma-i e mirositoare A sulfină şi răcoare. Cheamă-l. Puneţi amândoi Gura-n flaut şi-n cimpoi.

Tudor Arghezi, Om cu om
poezie / 2008/10/23

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Un om fusese-o frunză şi numai om cu om Au izbutit să crească şi să se facă pom. Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure, Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire, Făcându-te din omul prigoanei, omenire.