Lucian Blaga, “Zi de septemvrie”
poezie / 2012/06/29

Vino să vezi! În târzia bogata căldură închis între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost, până-n cealaltă zare încă o dată tărâmul să crească ar vrea. Şi-n unghi săgetat pământu-şi trimite cocorii spre cercul cel mare. Lumina ce largă e! Albastrul ce crud! Unei noi creşteri, văratice-n toamnă, se pare c-am fi hărăziţi şi aleşi. Şi-o clipă ne e-ngăduit bănuitului Sud să-i trimitem un gând fără greş. Între frunza ce cade şi ramura goală moartea se circumscrie c-un gest de extatică boală. Un joc îngânând cu lemnoasele membre sună târziul, nebunul, caldul Septembre.

Lucian Blaga, “Ecce homo!”
poezie / 2012/06/29

Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi Vârtejul meu de-avânt şi dulcea sete de-a juca, Când din pământ sorb numai fiere?… Când văd mormintele şirag încoronate Cu iederă ca nişte frunţi de-nvingători cu lauri Din ce-mi hrănesc scânteia mea de râs, de nu se stinge? Şi când cutreier blestematele ogoare, ce minune Mă-mbată de visez că eu păşesc pe bolta unui cer? Şi ce venin mă face s-aiurez Că glia neagră de păcate Răsună sfânta ca un clopot Sub paşii mei de plumb?… Nu ştiu, dar râd şi strig cutezător în vânt: „De ziua de apoi nu mă-nspăimânt – În iad de-ajung M-oi bucura de-un colţ în el ca de un rai întreg!…”

Lucian Blaga, “Către cititori”
poezie / 2012/06/29

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi. Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep? Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei: despre soartă şi despre şarpele binelui, despre arhanghelii cari ară cu plugul grădinile omului, despre cerul spre care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri şi înainte de toate despre marea trecere. Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de aceea – lăsaţi-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închişi.

Lucian Blaga, “Înfrigurare”
poezie / 2012/06/29

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri strâng lacrimi de văpaie: licurici. Pe coastă-n vreji de nouri creşte luna. Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui ţi-adun în inimă surâsul. Gura ta e strugure-ngheţat. Numai marginea subţire-a lunii ar mai fi aşa de rece – de-aş putea să i-o sărut – ca buza ta. Îmi eşti aproape. Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

Lucian Blaga, “Iubire”
poezie / 2012/06/21

Iubeşti – când urciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubeşti – când suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânţi să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubeşti – când simţiri se deşteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-aşteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubeşti – când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îţi este-n aceeaşi măsură şi lavă pătrunsă de lună.

Lucian Blaga, “Lume!”
poezie / 2012/06/21

O, lume, lume! Aş vrea să te cuprind întreagă În piept, Dogorâtor Să te topesc în sângele meu cald Cu tot ce ai: Cu munţii tăi, Cu râsul tău, Cu picurii de rouă, Cu multele, Nenumăratele fecioare cari păşesc Cutremurate-n clipa asta De-un dor. Pe minunatul tău pământ, Cu cerul tău, Cu tot ce plânge-n tine-aş vrea Să le topesc în trupul meu – Şi strop cu strop Din inimă Ca dintr-o cupă Să-mi beau apoi eu însumi sângele bogat Şi surâzând Să pier Gustându-te o dată din belşug Ameţitoare Şi largă mare de minuni: O, lume!