“Pastel” de George Cosbuc
poezie / 2012/09/24

Prin vişini vântul în grădină Cătând culcuş mai bate-abia Din aripi, şi-n curând s-alină, Iar roşul mac închide floarea, Din ochi clipeşte-ncet cicoarea Şi-adoarme-apoi şi ea.   Eu cred c-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cântat Şi tace-acum gândind aiurea. Sub dealuri amurgeşte zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Şi-i umbră peste sat.   Peste culmi încet amurgul moare Şi-ntors cu faţa cătr-apus Dă semne nopţii din ponoare Ea-mbracă haine-ntunecate Şi liniştit din aripi bate Plutind tăcută-n sus.

George Coşbuc: Decebal către popor
poezie / 2009/10/10

Viaţa asta-i bun pierdut Când n-o trăieşti cum ai fi vrut! Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gâtul tău: E rău destul că ne-am născut, Mai vrem şi-al doilea rău? Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit. Cei ce se luptă murmurând, De s-ar lupta şi-n primul rând, Ei tot atât de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicând, E plânset în zadar! Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd şi cad! Să râdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri până-n iad! De-ar curge sângele pârău, Nebiruit e braţul tău Când morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari Când râzi de ce se tem mai rău Duşmanii tăi cei tari. Ei sunt romani! Şi ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pământ Căci ei au cerul lor! Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar…

George Cosbuc, Noapte de vara
poezie / 2009/06/30

Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiş; Zboară mierlele-n tufiş Şi din codri noaptea vine Pe furiş. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scârţâind; Turmele s-aud mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la râu; Şi, cu poala prinsă-n brâu, Vin cântând în stoluri fete De la grâu. De la gârlă-n pâlcuri dese Zgomotoşi copiii vin; Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. Liniştea-i acum deplină Şi-a-nnotat. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaiţele-au murit, Şi prin satul adormit Doar vrun câine-n somn mai latră Răguşit. Iat-o! Plină, despre munte Iese luna din brădet Şi se nalţă,-ncet-încet, Gânditoare ca o frunte De poet. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. Dintr-un timp şi vântul tace; Satul doarme ca-n mormânt Totu-i plin de duhul sfânt: Linişte-n văzduh şi pace Pe pământ. Numai dorul mai colindă, Dorul tânăr şi pribeag. Tainic se-ntâlneşte-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag.

George Cosbuc, Cetatea Neamtului
istorie , poezie , Text integral / 2009/04/30

Sunt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea, Dar citesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate Care “Neamţul se numea Şi-au zidit-o, spune-n cronici, Nemţi, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! Cine credeţi că sunt eu Ca să ştiu atâtea fleacuri! Cui va şti, îi dau un leu. Zici că afli-n cărţi de şcoală? Aş! Rămâi cu mâna goală. Deci, în ceasul dimineţii, Când prânzesc acei ce au, În cetate-aici erau, Lângă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau, Povestind şi-ntinşi pe iarbă, Chisăliţa să le fiarbă. Dar, pe când Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun Sun-afurisit din goarnă.