Ion Minulescu, Acuarela
poezie / 2009/04/30

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana Orasenii, pe trotoare, Merg tinandu-se de mana, Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana, De sub vechile umbrele, ce suspina Si se-ndoaie, Umede de alta ploaie, Orasenii pe trotoare Par papusi automate, date jos din galantare In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana Nu rasuna pe trotoare Decât pasii celor care merg tinandu-se de mana, Numarand In gând Cadenta picaturilor de ploaie, Ce coboara din umbrele, Din burlane Si din cer Cu puterea unui ser Datator de viata lenta, Monotona, Inutila Si absenta. In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana Un batran si o batrana — Doua jucarii stricate — Merg tinandu-se de mana…

Liviu Rebreanu, Ciuleandra (fragment)
roman / 2009/04/30

Ultimele fragmente… De aceea m-am hotărât să declar, în faţa tuturor, pe conştiinţa mea şi pe cuvînt de onoare, că nu sunt nebun şi că pentru ce am făcut doresc să ispăşesc! Doctorul Ursu rămase două clipe gânditor, murmurând: – Da… da… Şovăirea şi glasul lui abesnt întăriră pe Puiu. Se simţi obligat să accentueze mai energic: – Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iai notă imediat că nu sunt nebun! – Fireşte că nu eşti … negreşit, dar … zise doctorul iar împăciuitor, Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi şi, cu ochii scânteietori, şopti: – Va sa zică, nu vrei să crezi că nu sunt nebun? Va să zică … Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile încleştate, răcnind: – Taci!… Taci!… Taci!…

Dimitrie Anghel, In gradina
poezie / 2009/04/30

Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blînde… Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plămînde ! Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi albe flori de mărgărint, De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint. Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia : Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia Seninului de zare stînsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară. Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă : Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă, Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se stînge… De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sînge. Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint, Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale… Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.

George Cosbuc, Cetatea Neamtului
istorie , poezie , Text integral / 2009/04/30

Sunt cu ceară picurate Filele-n bucoavna mea, Dar citesc, cum pot, în ea. Spune-acolo de-o cetate Care “Neamţul se numea Şi-au zidit-o, spune-n cronici, Nemţi, germani sau teutonici. E ruină azi de veacuri. Unde-o fi? Vezi asta-i greu! Cine credeţi că sunt eu Ca să ştiu atâtea fleacuri! Cui va şti, îi dau un leu. Zici că afli-n cărţi de şcoală? Aş! Rămâi cu mâna goală. Deci, în ceasul dimineţii, Când prânzesc acei ce au, În cetate-aici erau, Lângă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau, Povestind şi-ntinşi pe iarbă, Chisăliţa să le fiarbă. Dar, pe când Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniţă Tăun Sun-afurisit din goarnă.

Mihai Eminescu, Calin (file din poveste)
poezie , Text integral / 2009/04/30

Toamna frunzele colindã, Sun-un grier sub o grindã, Vântul jalnic bate-n geamuri Cu o mânã tremurândã, Iarã tu la gura sobei Stai ca somnul sã te prindã. Ce tresari din vis deodatã? Tu auzi pãsind în tindã — E iubitul care vine De mijloc sã te cuprindã Si în fata ta frumoasã O sã tie o oglindã, Sã te vezi pe tine însãti Visãtoare, surâzândã.

I.L. Caragiale, Bubico
Text integral / 2009/04/30

Nouã ceasuri si nouã minute… Peste sase minute pleacã trenul. Un minut încã si se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo pânã colo prin coridor, sã vãz în care compartiment as gãsi un loc mai comod… Aci. O damã singurã, si-fumeazã, atât mai bine! Intru si salut, când auz o mârâiturã si vãz apãrând dintr-un paneras de lângã cocoana capul unui cãtel lãtos, plin de funde de panglici rosii si albastre, care-ncepe sã mã latre ca pe un fãcãtor de rele intrat noaptea în iatacul stãpânii-si. – Bubico! zice cocoana… sezi mumos, mamã!

Panait Istrati, Inchinare
poezie / 2009/04/30

Când se-nsenină cerul, cu mii de stele-n faţă, Nemărginirea mării în raze se rasfaţă; Iar când işi pune slava un obrăzar de nori, Pe mare cade noapte, iar vântul dă fiori … Şi lacrimile slăvii, şi fulgerele-i toate Ea le primeşte-n sânu-i ce plange şi se zbate, … Iubito! Astfel viaţa-mi legată-i de a ta, Din cea dintâi clipită de-nfioarare-a mea … Zâmbeşti? Pe chipu-mi cade o rază fericită … Urăşti? Îndrept spre duşmani o spadă ascuţită; Iar când te văd în lacrimi, mi-e sufletul cernit Şi-n pieptul meu se zbate un demon răzvrătit …

Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei (fragment)
istorie / 2009/04/30

Portretul lui Stefan cel Mare (Letopisetul Tarii Moldovei) Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să indărăpteaze şi pentru acéia, raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădéjdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.

Emil Cioran, Aforisme
aforisme / 2009/04/30

Putem accepta orice adevar, oricat de zdrobitor, cu conditia sa inlocuiasca totul, sa aiba tot atata vitalitate cat speranta careia i s-a substituit. Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare…

Petre Ispirescu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte (integral)
basme , Text integral / 2009/04/30

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti. De cand se iscalea musca pe perete, Mai mincinos cine nu crede. Au fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si voind sa aiba copii, au facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; au umblat pe la vraci si filozofi, ca sa caute la stele si sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar.In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca cine are trebuinta sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vreo cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis: – Bine ati…

Constantin Noica, Scrisoare catre Adrian Paunescu
epistole / 2009/04/30

„Sunt o natură fără de copertă”, spuneţi Dumneavoastră în cîntecele acestea, atît de impresionante, ale unui om despre sine, dar aţi fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate aţi părut aşa! Nu e o binefacere că vă sunteţi restituit Dumneavoastră înşivă? Am citit cu nelămurite, dar sporite meditaţii critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atît de deschis despre sine, sau trebuie să-şi ridice permanent sinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, cînd tulbure, cînd cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată şi îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine şi nu se interesează dacă place şi altora, e vorba de poezia celor nerafinaţi. Nu sunteţi un suprarafinat (un decadent) şi riscaţi să încărcaţi poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice („Aş vrea să fiu un simplu obiect/O undiţă, o ciutură, un teasc“) obţineţi, de cele mai multe ori! Nu aş îndrăzni să vă dau vreun sfat şi de altfel nu am şi nu văd necesar nici unul, în ce priveşte poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră…

Miron Costin, Letopisetul Tarii Moldovei
istorie / 2009/04/30

LÉTOPISEŢULŬ ŢĂRÎI MOLDOVEI DE LA A—1: 157 AARON-VODĂ ÎNCOACE, DE UNDE ESTE PĂRĂSITŬ DE URÉCHE, VORNICUL DE ŢARA-DE-GIOSŬ, SCOSŬ DE MIRON COSTINŬ, VORNICUL DE ŢARA-DE-GIOSŬ, ÎN ORAŞŬ ÎN IAŞI, ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMIEI 7183 *, IARĂ DE LA NAŞTEREA MÎNTUITORULUI LUMII, LUI IISUS HRISTOS, 1675 MESETA… DNI *|| Istoricii, adecă scriitorii de cursul anilor acestor 157 v. părţi, carii pomenescŭ de descălecatul cel dentăiŭ a ţărîi noastre şi Ţărîi Munteneşti: Bonfin, mare istoric, de Dachia, sau Daţia — latin. Dionŭ la viaţa lui Traian *-împăratul — latin. Topeltin *, ungur; iară pre aceşti doi au urmat. Acéşte au scris de Dachia, cum au descălecatu-oă Traianŭ *, împăratul Rîmului, în anii de la Hristos 120, pre socoteala vrémilor, cu rîmlénii. Istoricii leşeşti carii au scris şi lucrurile domniilorŭ Moldovei: Cromer au scris lătinéşte, Dlugoş * lătinéşte, Stricovschîi litfan, leşeşte, Piaseţschîi *, vlădicul de Premislia, lătinéşte. Istoricii leşeşti pre carii au urmat răpăosatul Uréche vornicul: Bîlschîi *, Marţin Paşcovschîi *. Acéşti doi au scris leşeşte. Şi acéşte încă dzicŭ că moldovenii sint den rîmléni. Iară de descălecatul celŭ dentăiŭ n-au ştiutŭ că leşii mai apoi den împărăţia lui Traian * sintŭ veniţi în céste părţi. || 158 PRÉDOSLOVIE, ADECĂ VOROAVA…

Alexandru Vlahuta, Ce fericiţi am fi-mpreună!
poezie / 2009/04/30

Noi nu ne-am spus-o, dar vezi bine că ne iubim; şi ochii tăi de mult aşteaptă de la mine să spun cuvântul greu dintâi. Când ne-ntâlnim, e-o fericire, ce-am fost dorit-o amândoi; nu-i limba-n stare să înşire din ochi câte ne spunem noi! Se sorb, adânci şi însetate, a noastre lacome priviri, acelaşi gând şi dor ne-abate, aceleaşi tainice porniri. Ş-atâta ţi-i de înţeleasă cerşirea ochilor mei trişti, că te roşeşti, ca o mireasă, clipeşti, nervos buzele-ţi mişti. Şi dulce-mi caţi o dezmierdare, pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi: în noi, întunecat, tresare misterul veşnicei vieţi.

Emil Cioran, Foloasele exilului (fragment)
eseu / 2009/04/30

Mulţi n-au la îndemână, ca mod de exprimare, decât poezia. Ce poate fi mai firesc? Chiar şi cei care nu-s prea dăruiţi găsesc în dezrădăcinarea, în automatismul excluderii lor plusul de talent pe care nu l-ar fi putut găsi într-o existenţă normală. Sub orice formă s-ar prezenta şi oricare i-ar fi cauza, exilul este, la începuturile sale, o şcoală a delirului. Delirul, însă, nu-i o şansă ce se dă la toţi, deopotrivă. E o situaţie-limită, un fel de ultim hotar al stării poetice. Nu-i oare un privilegiu să te trezeşti acolo dintr-o dată, fără să te supui vreunei discipline, prin bunăvoinţa fatalităţii doar? Gândiţi-vă la acel apatrid de lux, la Rilke, – la câtă singurătate a trebuit să adune pentru a-şi rupe legăturile, pentru a prinde rădăcini în invizibil. Nu e deloc uşor să fii de niciunde, când nici o constrângere nu te obligă la asta. Misticul însuşi ajunge la lepădarea de cele lumeşti doar prin eforturi cumplite. A te smulge lumii – ce trudnică autoabolire! Apatridul, în schimb, o face fără să se cheltuiască, prin intervenţia – ostilă – a istoriei.Nici un zbucium, nici o noapte albă pentru a se lepăda de toate; evenimentele înseşi îl împing într-acolo. Seamănă,…