Nicolae Filimon, Despre noua trupa italiana
critica / 2008/12/31

Redactorul Jurnalului teatrelor din Milano, care face şi profesiune de agent comisionar, în foaia sa din 23 iuniu împărtăşeşte publicului său programul companiii melodramatice formată de dînsul pentru teatrul nostru, după ordinul şi pe contul d-lui V. Hiotu, director privilegiat, după cum zice acea foaie, al operii italiene de la noi. Numele acelor artişti şi artiste sunt:

Nicolae Filimon, Vesperul sicilian
critica , Text integral / 2008/12/27

OPERĂ DRAMATICĂ ÎN CINCI ACTE. POEZIA DE SCRIBE ŞI DUVEYCIER. MUZICA DE MAESTRUL VERDI. După moartea arhiducelui Friederich de Austria, regatul celor două Sicilii căzu în posesiunea lui Carol d’Anjou, principe de origină franceză. Italia crezu un moment că, prin această schimbare, nefericirile ei vor înceta; dar se amăgi, căci acest rege ambiţios şi avar, unindu-se cu ponteficele Martin IV (Simon de Brion), compatriotul său, se dete la cele mai mari nelegiuiri şi jafuri, cu scop de a strînge averi cu care să poată crea flote şi armate formidabile pentru conchistarea Imperiului bizantin, puntul principal al ambiţiunei sale. Spre acest fine, orîndui locotenent în Sicilia pe ducele de Montfort care, nemulţumindu-se numai cu espoliere, începu, atît el, cît şi guardiele sale, a hrăpi şi a dezonora pe soţiile şi fiicele nefericiţilor sicilieni. Ultragiul acesta puse disperarea în inimele tuturor locuitorilor insulei; o conspiraţie se urzi în contra francezilor: Ioan de Procida, unul din cei mai incarnaţi inamici ai francezilor, se înţelese cu Petru III, regele Aragonei, ca să ajute răscularea şi, drept recompensă, să-l proclame rege al Siciliei. Nu aştepta dar decît momentul favorabil pentru esterminarea francezilor. Ora răzbunărei nu întîrzie căci, pe cînd palermitanii serbau învierea în catedrala Sîntului…

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Lucruri sfinte
eseu / 2008/12/24

“… Les liens de simple camaraderie de quartier disparaissent ou s’affermissent en de veritables pactes inexprimes de devouement. Le ressort est plutôt l’egoisme que le besoin d’affection. On sent la necessite d’avoir tout près de soi un homme dont on puisse toujours attendre du secours… On evalue, dans l’ami, sa valeur de sauveteur, son courage et aussi sa vigueur”. (Paul Lintier: Avec une batterie de 75. Souvenirs d’un canonnier, Paris, 1916, pag. 46-7.). Iată o informaţie onestă şi isteaţă – o vorbă destul de neaşteptată pentru cine cunoaşte aerul bâhlit de stupidităţi sentimentale şi de mofturi patetice care a clocit producţia literară din anii de război. Această mărturie din experienţa unui soldat deştept cuprinde, mi se pare, interpretarea completă şi cea mai cuminte a unui vechi fenomen social: prietenia pe viaţă şi moarte, frăţia de cruce, perpetuată literar prin perechile legendare şi istorice, de la autorii antici până la antologiile pedagogice de astăzi. Războiul a redeşteptat prietenia vremilor eroice. Prietenia subliniată în cărţile de morală, în toasturi şi scrisori la zile mari, dar mai ales în groaznicul loc comun, când universalul Mitică se plânge că nu mai este adevărată prietenie! Cuvântul acesta face parte din repertoriul bleg al substantivelor patetice,…

Nicolae Filimon, Paralelism intre fosta directiune si cele de astazi
critica , Text integral / 2008/12/14

Este necontestabil că teatrul italian, la noi, ca şi în celelalte ţări, are multe datorii de împlinit ca să corespunză cu fidelitate misiunii lui. El urmează a fi întocmit astfel pe cît să poată servi nu numai de distracţiune şi petrecere, dar şi de instrucţiune muzicală publicului nostru. Numai atunci se poate introduce adevăratul gust muzical, cînd publicul va veni în stare a înţelege bine operile muzicale şi a apreţui frumuseţea armoniii în perfecţiunea esecutărei ei; căci armonia, nefiind alt decît nişte combinări de sunete pe legile nestrămutate ale naturii sau ale corpurilor sonoare puse în vibraţiune, ea complectează sau divinizează melodia, astă ispiraţiune a sufletului care servă de temă sau de text operilor muzicale. Adevărata dar misiune a unui teatru de operă este ca, traducînd cu fidelitate cugetarea maeştrilor şi reproducînd pe scenă operile lor aşa precum sînt scrise, să formeze gustul publicului, iar nu să-l strice.

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe:Cetăţeanul şi literatura lui
eseu / 2008/12/12

Pierre Mille judecă inutilă şi ridiculă discuţia care nu mai încetează, prin reviste şi ziare literare, asupra întrebării dacă scriitorilor li se cade să aibă, ca scriitori, opinii politice. Dacă nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-aş fi închipuit că asemenea discuţie mai trăieşte, şi încă atât de tare ca să plictisească pe un om cuminte şi deştept. Iar dacă tema discuţiei continuă să fie aşa de simplistă cum scrie Pierre Mille, s-ar părea că ne găsim în faţa unei imbecilităţi stranii şi fără leac, specifică literaţilor.

Garabet Ibrăileanu, eseuri
eseu / 2008/12/09

Omul – o celulă a organismului numit societate Eternul feminin De dragoste Viaţă şi moarte Spiritul creator Estetice Varia

Nicolae Filimon, Lucia di Lammermoor
critica , Text integral / 2008/12/09

DRAMĂ ÎN TREI ACTE DE SALVATORE CAMMARANO. MUZICA DE G. DONIZETTI. Criticul, fie teatral sau de orice altă specialitate, trebuie mai întîi de toate să fie bine iniţiat în specialitatea sa, să studieze cu o profunditate subiectul ce voieşte a critica şi, în espunerea criticei ce va face, să arate adevărul fără parţialitate sau pasiune, căci altfel el devine, poate şi fără voia lui, un calomniator sau un adulator, şi în loc să contribuiască la luminarea publicului, din contra, îl face să piarză şi puţina cunoştinţă a binelui sau a răului cu care l-a dotat natura. Asta fu simbolul credinţei noastre din ora în care am luat pana în mînă ca să criticăm; nu l-am părăsit niciodată şi nu-l vom părăsi decît odată cu această meserie. Iată dar principiul de la care plecăm şi astă-dată în revista ce voim a face operei Lucia di Lammermoor.

Antim Ivireanul – Prefeţe, dedicaţii, postfeţe
eseu / 2008/12/08

Postfaţa Evangheliei greco-române, tipărită la Bucureşti, în anul 1693 Dedicaţia Psaltirei româneşti, tipărită la Bucureşti, în anul 1694 Dedicaţie la cartea lui Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri, tipărită la Snagov, în anul 1697 Prefaţa Gramaticii slavoneşti, tipărită la Snagov, în anul 1697 Precuvântare la gramatică Dedicaţia din cartea lui Sevastos Chimenitul, Eortologhion, tipărită în greceşte la Snagov, în anul 1701 Dedicaţia din Noul Testament, tipărit la Bucureşti, în anul 1703 Prefaţă la Vieţile paralele de Plutarh,tipărită în greceşte la Bucureşti, în anul 1704 Dedicaţia din Ceaslovul tradus de Antim şi tipărit la Târgovişte, în anul 1715 Dedicaţia manuscrisă a lui Antim de pe exemplarele Evangheliei georgiene, tipărită la Tiflis, în anul 1709 Prealuminaatului şi preaînâlţatului domn Constandin Brâncoveanu Basarab Voevod

Nicolae Filimon, Baba Harca
critica / 2008/12/07

OPERĂ ROMÂNĂ ÎN DOUĂ ACTE DE D-NU MILLO, PUSĂ PE MUZICĂ DE D-NU FLECHTENMACHER. (1) Primele zile ale lunei lui noiembrie au fost pentru noi o serie de fericiri, căci ne-a procurat rara ocaziune de a privi şi a asculta pe scena teatrului nostru mai multe piese dramatice de pana română, create de geniul lui V. Alecsandri, C. Negruţi şi M. Millo, corifeii şi coloanele ce susţin teatrul român. Da! Ei merită acest nume, căci au ştiut cu atîta măestrie a uni în producţiunele lor utilul, frumosul şi veritabilul, condiţiuni neapărat trebuincioase oricăreia scrieri literarie menite a servi la regenerarea unui popor.

Ştefan Octavian Iosif, Cântece şi balade (1901 – 1902)
poezie / 2008/12/04

Cântece Singurel ca un haiduc… Nu mai sun pe luncă flori… Boii stau în jug supuşi… Dragă codrule, te las… Stau la Bălgrad trei fârtaţi… Frumoasa Irină Cântec de primăvară (Înfloresc grădinile) Novăceştii Mi-e dor Eroul de la Königgrätz Ruptură Pintea De cântece Parisu-i plin… Steaua Ielele La cules Visează codrul Apa morţilor

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Motivele scriitorului
eseu / 2008/12/03

Onorarul şi gloria, mai întâi. Situaţia financiară a omului poate face ca unul din aceste două motive grele de acţiune scriitoricească să cântărească mai mult decât celălalt. În sufletul scriitorului trăieşte uneori foarte viguroasă setea de putere. În veacul XVI, Pietro Aretino avuse ştiinţa şi norocul să combine frumos onorarul cu gloria şi puterea, căci el a descoperit şantajul (numit, la ocazii, şi schimb de bune procedee), lucru pentru care a rămas celebru, pe câtă vreme scrierile lui, încă de mult, nu mai sunt cunoscute decât erudiţilor. Şi adevărat: cu ajutorul genialei invenţii a lui Aretino – era pe atunci tocmai epoca marilor descoperiri în toate direcţiile – un om de condei poate ţine piept chiar bărbatului politic, adică însuşi deţinătorului puterii supreme. Dar acest detaliu intervine relativ rar printre motivele care pun condeiul în mâna omului. Schimbul acesta energic de bune procedeuri este limitat şi organizat cu delicateţe tăcută, în anume sfere de interese şi aspiraţii câteodată de ordin ideal, câteodată nu. Puterea pe care răspândirea o dă unor anume instituţii de publicitate le impune inevitabil şi foarte efectiv atenţiei unor instituţii cu caracter economic, sau mecenilor doritori de a procura glorie protejaţilor de ambe sexe, trecându-i din salon…

Ştefan Octavian Iosif, Poezii (1902)
poezie / 2008/12/02

Veselie Vară Domnu’ profesor Cocoarele Eroică hotărâre Câmpiei Ideal Poveste Rozele Singur (Te simţi mai singur astă-sară) (1898) Învins! Pribeagul E mult de-atunci… Visul Acolo Romanţa Toamnă (Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli) Salcâmul Cântec Nucul Fulgii Cântec Vechi Din Paris Un cântec Dedicaţie Pasteluri E secetă, şi de căldură… Prin sat aleargă paparude… Tresari din somn… Printre mii de şatre albe… Coboară seara pe câmpie… Trece-n sus, pe plai în sus… Pe câmpie nici un zgomot…

Nicolae Filimon, Jocul banatean
eseu , Text integral / 2008/12/02

Văzut-aţi Banatul, astă ţară românească dincolo de Carpaţi, unde totul în natură respiră poezie, amoare, patriotism? Aci munţii capriţioşi ce străbat toată ţara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare; aci, la umbra unui pom, pe marginea unei fîntîne, vezi un june român înalt, spătos, cu fruntea largă, cu ochii scînteind, reprezintaţia cea mai fidelă a tipului roman; aci, costumele, moravurile, tradiţiunile, legendele naţionale, toate se conservă cu mai multă stăruinţă, cu mai multă puritate decît în orice parte a României. Aci, naţionalitatea şi patriotismul nu este un nume, nici o vorbă de fanfaronadă, ci o luptă continuă, un răzbel de toate zilele.

Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Sentimentalii
eseu / 2008/12/02

În corespondenţa lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată şi faţă de întâmplări triste netrecute prin poezie, bărbaţii aceştia se întrec în plâns, şi, desigur, nu fără mândră mulţumire, îşi anunţă unul altuia frecvenţa şi bogăţia lacrimilor. Aşa era şi pe atunci: “verser des larmes” era o eleganţă obligatorie. Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceştia doi, – oameni deosebit de isteţi şi practici, care treceau cu voinţa lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a dat răvaş de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâie, nu mai aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia – un gheşeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-şi amesteca, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alţii, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moşie pentru câţiva stânjeni de lemne. Şi doar omul care ţine tarabă de sensibilitate, măcar şi sporadic, are înainte de toate aerul…