Nicolae Filimon, I puritani
critica / 2009/05/02

OPERĂ SERIE ÎN TREI ACTE. POEZIA DE F. PEPOLI, MUZICA DE V. BELLINI. Iată-ne intraţi iarăşi în arena jurnalisticei teatrale, iată-ne în fine cu pana după ureche şi cu mîna pe frunte, căutînd espresiuni noi ca să arătăm lectorilor noştri calităţile şi defectele noului regiment de privighetori fără pene venit din Italia ca să ne amuze sau să ne zgîrie urechile. Întreprinderea este ingrată în adevăr şi mai cu seamă în anul acesta cînd, dupe toate celelalte nevoi, veni şi legea de presă cu procurorii, interogatoriele, sentinţele şi chiar temniţile ei, care bagă frica în oase şi sileşte pe bietul cronicar a sacrifica fără milă pe cei mai frumoşi şi mai inocenţi copii ai inteliginţei sale. (1) Cu toate acestea, pînă ce va veni şi la noi lumina adevărului care sparge şi goneşte nourii cei negri ai prejudiciului, jurnalistul teatral cată să se lupte neîncetat în contra relelor de tot feliul şi mai cu seamă în contra şarlataniei acreditate şi prezumţioase care sfîşie partiţiunile muzicale, schimbă titlul pieselor şi escamotează operile teatrale, prefăcîndu-le din drame în comedii sau farse, fără ştirea şi consimţimîntul autorilor etc. etc. Dar să lăsăm la o parte aceste dureroase reflecţiuni şi să venim la revista…

Nicolae Filimon, Ghibelini si Guelfi sau diferite partide muzicale
critica / 2009/04/09

Daca politica îşi are facţiunele sale sau doctrinarii săi de diferite nuanţe şi culori, nici muzica nu fu scutită de asemenea lupte, are şi ea partidele sale împărţite în retrograzi, staţionari, progresişti etc. Omul, înainte de toate, e om şi în calitatea aceasta îşi are slăbiciunele sale provenite ori în construcţiunea fizică, sau din felul educaţiunei ce a primiit; d-aci vine diferinţa de caracter şi de opiniune care produc discuţiunele şi provoacă la luptă individ cu individ şi naţiune cu naţiune, luptă egoistă şi de multe ori teribilă, ce nu va înceta poate niciodată. Într-una din serile trecute ne aflam în casa unuia din amicii noştri; între alte persoane ce veniseră acolo ca să-şi omoare timpul erau şi vro două-trei din notabilităţile muzicale ale capitalei noastre. Din discuţiune în discuţiune, ajunseră la muzică. — Cine din d-stră a fost la Teatrul italian ca să asculte frumoasa operă Il Trovatore? întrebă unul din adunare.

Nicolae Filimon, Ernani
critica / 2009/03/08

OPERĂ SERIE ÎN 4 ACTE. POEZIA DE D. PIAVE, MUZICA DE MAESTRO VERDI. Muzica acestii opere este una din compoziţiunile maestrului Verdi sau, putem zice, singura care a plăcut mai mult publicului nostru şi pe care o înţelege mai bine; cauza este că geniul celebrului maestro cînd a creat această delicioasă operă, a fost mai mult inspirat de accentele melodiei decît de acelea ale armoniei. Mai toate ariile au o coloare populară şi romantică, o facilitate încîntătoare; nu e într-însa nimic scolastic, nimic profund, nimic din acele dificultăţi surprinzătoare, tot e frumos, tot e suav, chiar masele armonice de la cor, orchestru, sunt compuse din cele mai dulci accente, din cele mai înţelese acorduri, şi putem zice că această muzică a contribuit prea mult la întinderea famei muzicale a celebrului maestro, precum şi la dezvoltarea gustului muzical al publicului.

Nicolae Filimon, Don Pasquale
critica / 2009/03/05

PERĂ COMICĂ ÎN TREI ACTE. MUZICA DE MAESTRO DONIZETTI. Prima reprezentare a acestei opere devenind o monstruoasă profanare din cauza multelor greşeli ale orchestrului şi ale unora dintre artiştii chemaţi a o interpreta, nu-i vom da loc în coloanele revistei noastre pentru că a-i face o dreaptă critică ar fi să ieşim din limitele prescrise de buna cuviinţă, şi aceasta nu intră în deviza noastră; venim dar la cea de a doua care, deşi fu susţinută mai binişor, însă modul punerii în scenă şi esecutarea lăsă mult de dorit şi prea mult de criticat.

Nicolae Filimon, Reflesiuni asupra artistilor de la Teatrul de Opera de anul acesta
critica , Text integral / 2009/02/14

Esistă în lumea aceasta un fel de individe dotate de natură cu frumosul privilegiu de a poetiza în toată viaţa lor. Oamenii aceştia, oriunde îşi întorc privirile, nu văd decît angeli coborîţi din Empireu ca să-i dilecteze prin formele lor aeriane; pentru dînşii, orice femeie, fie cît de urîtă şi prozaică, devine o eroină de ale lui Byron sau o virgină din paradisul lui Mahomet, cu buze de carmin, cu faţa mai albă decît crinul, cu cealma de caşemir pe cap şi parfumată cu odagace (un fel de parfum oriental). Pentru aceşti oameni, o mai repetăm, nu esistă iarnă, nici vifore, nici tempeste, ci o primăvară eternă şi încîntătoare precum este ea în delicioasele cîmpii ale Indostanului. Pe scaeţi îi prefac în roze, urzicele în camelii, corbii şi ciocile în filomele, iar asinii în canari de cei mai perfecţi din insula Hioţilor *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAFKT3-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } .

Nicolae Filimon, Despre teatrul italian. Impresiuni din sezonul anului 1858
critica / 2009/02/03

Teatrul de operă italiană peste puţin va începe cursul reprezentărilor sale. Publicul aşteaptă cu ansietate să auză pe artiştii aceia pentru care, cu toată criza monetară ce sfîşie societatea întreagă, au să plătească enormele preţuri stabilite prin contractul încheiat de guvernul principelui Ghica (1) cu antreprenorul de astăzi, fără a se consulta abonaţii, precum se urmează în toate părţile lumii, unde teatrul şi administraţiunea teatrală esistă în faptă iară nu în nume. Va fi oare publicul mai bine respectat în anul acesta decît în cel trecut? I se va da tot ce este în drept a cere după contract şi dupe banii ce plăteşte? Asta nu se poate şti decît după prima reprezentaţiune. Ceea ce ştim şi ştie toată lumea este că drepturile abonaţilor şi ale publicului amator de operă, deşi au fost mai totdauna nerespectate, nu fură, cu toate acestea, călcate în picioare cu atîta cutezare şi dispreţ ca în timpul antreprizei actuale. Am studiat această chestiune din mai multe puncturi de vedere şi am văzut că răul nu vine din lipsa de mijloace pecuniare.

Nicolae Filimon, Prapastiile Bucurestiului
critica , Text integral / 2009/01/14

VODEVIL ÎN 5 ACTE DE D. MILLO Această piesă este una din acele ce a încîntat mai mult pe publicul teatrului nostru naţional. Dovadă despre aceasta ne sînt trei ani de cînd a apărut pe scena noastră şi, după ce a avut o mulţime de reprezentări, astăzi găseşte încă un loc interesant în inima publicului. Să fie oare această piesă curat de obiceiuri române şi ieşite din propria inteliginţă a domnului Millo? Asta nu o putem afirma, din cauză că nu vrem nici să adulăm, nici să rîdem de oameni. Fondul sau canavaua, după cum zic criticii teatrali din ţările civilizate, este franţuzească. Iar dialogurile, parte romanizate, parte inventate de d. Millo. Privită din puntul de vedere al moralei şi al instrucţiunei, piesa aceasta conţine în sine şi bine şi rău. Partea cea bună şi instructivă pentru societatea noastră este aspra biciuire ce d. Millo, în calitate de autor şi de actor, ştie cu atîta fineţă a face tuturor vicielor ce sapă societatea română. Falsul patriot, femeia depravată, jucătoriul de cărţi, parvenitul rădicat pe ruinele protectorului său, în fine comersantul şi cămătariul care ruinează societatea printr-un comerţ mai puţin onest decît al tîlharilor de păduri găsesc în această piesă un…

Nicolae Filimon, Lucrezia Borgia
critica , Text integral / 2009/01/14

MELODRAMĂ ÎN DOUĂ ACTE ŞI UN PROLOG. POEZIA DE FELICE ROMANI, MUZICA DE G. DONIZETTI. Întrepriza teatrului italian pare că voieşte în anul acesta a ne face să pierdem şi puţinul gust de muzică ce ne mai rămăsese. Aceasta se cunoaşte nu numai din marele număr de mediocrităţi cu care a populat scena, dar şi din distribuţiunea rolurilor muzicale. Cît despre recrutarea artiştilor, întrepriza s-ar putea justifica zicînd că a plecat tîrziu în Italia, că artiştii cei buni nu vin la Bucureşti sau că cer retribuţiuni colosale şi altele de acestea, pe cari noi nu le credem, dar cari, din nenorocire, găsesc crezători tocmai printre oamenii aceia cari ar trebui să nu le crează nicidecum. Am fi însă curioşi să vedem cum s-ar justifica cînd i-am cere compt despre distribuţiunea rolelor muzicale? Întrepriza cată să ştie desigur vechiul proverb teatral: „Ori formează-ţi repertoriul dupe artişti, sau recrutează-ţi artişti după forţa repertoriului“, şi dacă cunoaşte acest proverb, de ce nu ar schimba repertoriul, care este în mare contradicţiune cu artiştii actuali? De ce pune pe scenă opere de forţă mare şi încredinţează primul rol d-rei Capp-Young, cînd ştie bine că acea cantatrice nu le poate interpreta decît foarte mediocru? De ce…

Nicolae Filimon, Carlanii
critica / 2009/01/11

VODEVIL ÎNTR-UN ACT DE D. C. NEGRUŢI. MUZICA DE D. FLECHTENMACHER. Sunt treisprezece ani de cînd domnul C. Negruţi a scris acest şarmant vodevil, care s-a şi reprezintat în Iaşi la 1849, în folosul emigraţilor din Transilvania. Dulcea pană a autorului Păcatele tinereţilor a fost cea mai adeseori pusă în serviciul dezvoltărei ideelor măreţe şi a simţimintelor generoase; ea avu de multe ori fericirea a ne corigea de viciurile noastre, desfătîndu-ne şi făcîndu-ne să rîdem de dînsele. În această direcţiune de a ne vindeca de boalele inerente naturei omeneşti, d. C. Negruţi administră hapurile cele mai energice învăluite într-o foaie de aur, care are vîrtutea de a ascunde amărîmea lor şi tot ce ar avea de neplăcut şi supărătoriu. De cîte ori s-au reprezintat Cîrlanii(1) domnului C. Negruţi, atît în Iaşi, cît şi în Bucureşti, în aceşti din urmă treisprezece ani, totdauna au avut norocirea de a desfăta şi a încînta publicul ce frecventează teatrul naţional. Această împregiurare este de natură a îndemna pe literatorii şi moraliştii noştri să caute mai de aproape la cîrlani, să ieie de pe dînşii pieliţa de aur ce-i înveleşte şi, străbătînd în miezul lor, să analizeze patimile omeneşti şi mijloacele de a le vindeca.

Nicolae Filimon, Despre teatrul italian
critica / 2009/01/02

Direcţiunea Teatrului de operă italiană fiind în ajunul de a se pune în concurenţă şi a se da prin contract, nu ni se pare de prisos, în calitatea noastră de public, de amator de teatru şi chiar de dilitant, de a emite aci şi opiniunea noastră cu un chip gratuit, permiţîndu-ne a face oarecari băgări de seamă asupra acestui sujet ce interesează foarte mult pe publicul nostru. Teatrul de operă sau teatrul muzical, la toţi popolii cultivaţi şi civilizaţi iar mai cu seamă la noi, îşi are necontestat o misiune, îşi are ţinta lui, aceea de a face nu numai distracţiunea momentană a publicului amator de teatru, dar şi instrucţiunea lui subt puntul de vedere muzical, de a contribui la cultivarea facultăţei lui muzicale, la dezvoltarea şi rafinarea gustului său, la întinderea cunoştinţelor despre adevărata melodie şi armonie. Numai prin posedarea acestor cunoştinţe ar putea publicul nostru să ajungă la gradul de a simţi bine şi a înţelege opera în totul şi în amănuntele lui. Un asemenea teatru n-am avut în trecut şi ne permitem a zice, cu părere de rău, că n-avem nici astăzi, dar credem şi sperăm că vom avea în viitor, daca se vor lua măsurile cele…

Nicolae Filimon, Despre noua trupa italiana
critica / 2008/12/31

Redactorul Jurnalului teatrelor din Milano, care face şi profesiune de agent comisionar, în foaia sa din 23 iuniu împărtăşeşte publicului său programul companiii melodramatice formată de dînsul pentru teatrul nostru, după ordinul şi pe contul d-lui V. Hiotu, director privilegiat, după cum zice acea foaie, al operii italiene de la noi. Numele acelor artişti şi artiste sunt:

Nicolae Filimon, Vesperul sicilian
critica , Text integral / 2008/12/27

OPERĂ DRAMATICĂ ÎN CINCI ACTE. POEZIA DE SCRIBE ŞI DUVEYCIER. MUZICA DE MAESTRUL VERDI. După moartea arhiducelui Friederich de Austria, regatul celor două Sicilii căzu în posesiunea lui Carol d’Anjou, principe de origină franceză. Italia crezu un moment că, prin această schimbare, nefericirile ei vor înceta; dar se amăgi, căci acest rege ambiţios şi avar, unindu-se cu ponteficele Martin IV (Simon de Brion), compatriotul său, se dete la cele mai mari nelegiuiri şi jafuri, cu scop de a strînge averi cu care să poată crea flote şi armate formidabile pentru conchistarea Imperiului bizantin, puntul principal al ambiţiunei sale. Spre acest fine, orîndui locotenent în Sicilia pe ducele de Montfort care, nemulţumindu-se numai cu espoliere, începu, atît el, cît şi guardiele sale, a hrăpi şi a dezonora pe soţiile şi fiicele nefericiţilor sicilieni. Ultragiul acesta puse disperarea în inimele tuturor locuitorilor insulei; o conspiraţie se urzi în contra francezilor: Ioan de Procida, unul din cei mai incarnaţi inamici ai francezilor, se înţelese cu Petru III, regele Aragonei, ca să ajute răscularea şi, drept recompensă, să-l proclame rege al Siciliei. Nu aştepta dar decît momentul favorabil pentru esterminarea francezilor. Ora răzbunărei nu întîrzie căci, pe cînd palermitanii serbau învierea în catedrala Sîntului…

Nicolae Filimon, Paralelism intre fosta directiune si cele de astazi
critica , Text integral / 2008/12/14

Este necontestabil că teatrul italian, la noi, ca şi în celelalte ţări, are multe datorii de împlinit ca să corespunză cu fidelitate misiunii lui. El urmează a fi întocmit astfel pe cît să poată servi nu numai de distracţiune şi petrecere, dar şi de instrucţiune muzicală publicului nostru. Numai atunci se poate introduce adevăratul gust muzical, cînd publicul va veni în stare a înţelege bine operile muzicale şi a apreţui frumuseţea armoniii în perfecţiunea esecutărei ei; căci armonia, nefiind alt decît nişte combinări de sunete pe legile nestrămutate ale naturii sau ale corpurilor sonoare puse în vibraţiune, ea complectează sau divinizează melodia, astă ispiraţiune a sufletului care servă de temă sau de text operilor muzicale. Adevărata dar misiune a unui teatru de operă este ca, traducînd cu fidelitate cugetarea maeştrilor şi reproducînd pe scenă operile lor aşa precum sînt scrise, să formeze gustul publicului, iar nu să-l strice.

Nicolae Filimon, Lucia di Lammermoor
critica , Text integral / 2008/12/09

DRAMĂ ÎN TREI ACTE DE SALVATORE CAMMARANO. MUZICA DE G. DONIZETTI. Criticul, fie teatral sau de orice altă specialitate, trebuie mai întîi de toate să fie bine iniţiat în specialitatea sa, să studieze cu o profunditate subiectul ce voieşte a critica şi, în espunerea criticei ce va face, să arate adevărul fără parţialitate sau pasiune, căci altfel el devine, poate şi fără voia lui, un calomniator sau un adulator, şi în loc să contribuiască la luminarea publicului, din contra, îl face să piarză şi puţina cunoştinţă a binelui sau a răului cu care l-a dotat natura. Asta fu simbolul credinţei noastre din ora în care am luat pana în mînă ca să criticăm; nu l-am părăsit niciodată şi nu-l vom părăsi decît odată cu această meserie. Iată dar principiul de la care plecăm şi astă-dată în revista ce voim a face operei Lucia di Lammermoor.