Povestea lui Harap-Alb

Povestea lui Harap Alb
(1877)

de Ion Creanga

Citeste alte carti din literatura romana si universala pe www.rocarta.info

Amu cica era odata într-o tara un crai, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împarat într-o alta tara, mai departata. Si împaratul, fratele craiului, se numea Verde-împarat; si împaratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Multi ani trecura la mijloc de când acesti frati nu mai avura prilej a se întâlni amândoi. Iara verii, adica feciorii craiului si fetele împaratului, nu se vazuse niciodata de când erau ei. Si asa veni împrejurarea de nici împaratul Verde nu cunostea nepotii sai, nici craiul nepoatele sale: pentru ca tara în care împaratea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamântului, si craia istuilalt la o alta margine. Si apoi, pe vremile acelea, mai toate tarile erau bântuite de razboaie grozave, drumurile pe ape si pe uscat erau putin cunoscute si foarte încurcate si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca în ziua de astazi. Si cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus ramânea pâna la moarte.

Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa încep a depana firul povestii.

Amu cica împaratul acela, aproape de batrânete, cazând la zacare, a scris catre fratine-sau craiului, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase împarat în locul sau dupa moartea sa. Craiul, primind cartea, îndata chema tustrei feciorii înaintea sa si le zise:

— Iaca ce-mi scrie frate-meu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împarati peste o tara asa de mare si bogata, ca aceea, are voie din partea mea sa se duca, ca sa împlineasca vointa cea mai de pe urma a mosului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrazneala si zice :

— Tata, eu cred ca mie mi se cuvine aceasta cinste, pentru ca sunt cel mai mare dintre frati; de aceea te rog sa-mi dai bani de cheltuiala, straie de primeneala, arme si cal de calarie, ca sa si pornesc, fara zabava.

— Bine, dragul tatei, daca te bizuiesti ca-i putea razbate pâna acolo si crezi ca esti în stare a cârmui si pe altii, alege-ti un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ti bani cât ti-or trebui, haine care ti-or placea, arme care-i crede ca-ti vin la socoteala si mergi cu bine, fatul meu.

Atunci feciorul craiului îsi ia cele trebuitoare, saruta mâna tatâne-sau, primind carte de la dânsul catre împaratul, zice ramas bun fratilor sai si apoi încaleca si porneste cu bucurie spre împaratie.

Craiul însa, vrând sa-l ispiteasca, tace molcum si, pe înserate, se îmbraca pe ascuns într-o piele de urs, apoi încaleca pe cal, iese înaintea fecioru-sau pe alta cale si se baga sub un pod. Si când sa treaca fiu-sau pe acolo, numai iaca la capatul podului îl si întâmpina un urs mornaind. Atunci calul fiului de crai începe a sari în doua picioare, foraind, si cât pe ce sa izbeasca pe stapânu-sau. Si fiul craiului, nemaiputând struni calul si neîndraznind a mai merge înainte, se întoarna rusinat înapoi la tatu-sau. Pâna sa ajunga el, craiul pe de alta parte si ajunsese acasa, daduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs si astepta acum sa vina fecioru-sau. Si numai iaca îl si vede venind repede, dar nu asa dupa cum se dusese.

— Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, dupa cât stiu eu.

— De uitat, n-am uitat nimica, tata, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a iesit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toti sparietii. Si cu mare ce scapând din labele lui, am gasit cu cale sa ma întorc la d-ta acasa decât sa fiu prada fiarelor salbatice. Si de-acum înainte, duca-se, din partea mea, cine stie, ca mie unuia nu-mi trebuie nici împaratie, nici nimica; doar n-am a trai cât lumea, ca sa mostenesc pamântul.

— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru ca nici tu nu esti de împarat, nici împaratia pentru tine; si decât sa încurci numai asa lumea, mai bine sa sezi departe, cum zici, caci, mila Domnului: “Lac de-ar fi, broaste sunt destule”. Numai as vrea sa stiu, cum ramâne cu mosu-tau. Asa-i ca ne-am încurcat în slabaciune?

— Tata, zise atunci feciorul cel mijlociu, sa ma duc eu, daca vrei.

— Ai toata voia de la mine, fatul meu, dar mare lucru sa fie de nu ti s-or taia si tie cararile. Mai stii pacatul, poate sa-ti iasa înainte vreun iepure, ceva… si popâc! m-oi trezi cu tine acasa, ca si cu frate-tau, s-apoi atunci rusinea ta n-a fi proasta. Dar da, cearca si tu, sa vezi cum ti-a sluji norocul. Vorba ceea: “Fiecare pentru sine, croitor de pâine”. De-i izbuti, bine-de-bine, iara de nu, au mai patit si alti voinici ca tine…

Atunci feciorul cel mijlociu, pregatindu-si cele trebuitoare si primind si el carte din mâna tata-sau catre împaratul, îsi ia ziua buna de la frati, si a doua zi porneste si el. Si merge, si merge, pâna se înnopteaza bine. Si când prin dreptul podului, numai iaca si ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forai, a sari în doua picioare si a da înapoi. Si fiul craiului, vazând ca nu-i lucru de saga, se lasa si el de împaratie si, cu rusinea lui, se întoarce înapoi la tata-sau acasa. Craiul, cum îl vede, zice:

— Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a împlinit vorba ceea: “Apara-ma de gaini, ca de câini nu ma tem”.

— Ce fel de vorba-i asta, tata?! zise fiu-sau rusinat; la d-ta ursii se cheama gaini? Ba, ia acum cred eu fratine-meu, ca asa urs ostirea întreaga este în stare sa o zdrumice… Înca ma mir cum am scapat cu viata; lehamite si de împaratie si de tot, ca doar, slava Domnului, am ce mânca la casa d-tale.

— Ce mânca vad eu bine ca ai, despre asta nu e vorba, fatul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneti-mi: rusinea unde o puneti? Din trei feciori câti are tata, nici unul sa nu fie bun de nimica?!

Apoi, drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mâncarea, dragii mei… Sa umblati numai asa, frunza frasinelului, toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastra; la sfântul Asteapta s-a împlini dorinta lui. Halal de nepoti ce are! Vorba ceea:

La placinte, înainte

Si la razboi, înapoi.

Fiul craiului cel mai mic, facându-se atunci ros cum îi gotca, iese afara în gradina si începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau. Si cum sta el pe gânduri si nu se dumerea ce sa faca pentru a scapa de rusine, numai iaca se trezeste dinaintea lui cu o baba gârbovita de batrânete, care umbla dupa milostenie.

— Da’ ce stai asa pe gânduri, luminate craisor? zise baba; alunga mâhnirea din inima ta, caci norocul îti râde din toate partile si nu ai de ce fi suparat. Ia, mai bine miluieste baba cu ceva.

— Ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

— Fecior de crai, vedea-te-as împarat! Spune babei ce te chinuieste; ca, de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.

— Matusa, stii ce? Una-i una si doua-s mai multe; lasa-ma-n pace, ca nu-mi vad lumea înaintea ochilor de necaz.

— Luminate craisor, sa nu banuiesti, dar nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor.

— Ce vorbesti în dodii, matusa? Tocmai de la una ca d-ta ti-ai gasit sa astept eu ajutor?

— Poate ti-i desant de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate craisor! Cel-de-sus varsa darul sau peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei-sale. Nu cauta ca ma vezi gârbova si stremturoasa, dar, prin puterea ce-mi este data, stiu dinainte ceea ce au de gând sa izvodeasca puternicii pamântului si adeseori râd cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor. Asa-i ca nu-ti vine a crede, dar sa te fereasca Dumnezeu de ispita! Caci multe au mai vazut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii acestia. Of! craisorule! crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vântura tarile si marile, pamântul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gândul tau. Dar uite ce vorbeste gârbova si neputincioasa! Iarta-ma, Doamne, ca nu stiu ce mi-a iesit din gura! Luminate craisor, miluieste baba cu ceva!

Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban si zice:

— Tine, matusa, de la mine putin si de la Dumnezeu mult.

— De unde dai, milostivul Dumnezeu sa-ti dea, zise baba, si mult sa te înzileasca, luminate craisor, ca mare norocire te asteapta. Putin mai este, si ai sa ajungi împarat, care n-a mai stat altul pe fata pamântului asa de iubit, de slavit si de puternic. Acum, luminate craisor, ca sa vezi cât poate sa-ti ajute milostenia, stai linistit, uita-te drept în ochii mei si asculta cu luare-aminte ce ti-oi spune: du-te la tata-tau si cere sa-ti dea calul, armele si hainele cu care a fost el mire, si atunci ai sa te poti duce unde n-au putut merge fratii tai; pentru ca tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste. Tatu-tau s-a împotrivi si n-a vrea sa te lase, dar tu staruieste pe lânga dânsul cu rugaminte, ca ai sa-l îndupleci. Hainele despre care ti-am vorbit sunt vechi si ponosite, si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plina cu jaratic, si care dintre cai a veni la jaratic sa manânce, acela are sa te duca la împaratie si are sa te scape din multe primejdii. Tine minte ce-ti spun eu, ca poate sa ne mai întâlnim la vrun capat de lume: caci deal cu deal se ajunge, dar înca om cu om!

Si pe când vorbea baba aceste, o vede învaluita într-un hobot alb, ridicându-se în vazduh, apoi înaltându-se tot mai sus, si dupa aceea n-o mai zari defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, ramânând uimit de spaima si mirare, dar pe urma, venindu-i inima la loc si plin de încredere în sine ca va izbuti la ceea ce gândea, se înfatisaza înaintea tata-sau, zicând:

— Da-mi voie ca sa ma duc si eu pe urma fratilor mei, nu de alta, dar ca sa-mi încerc norocul. Si ori oi putea izbuti, ori nu, dar îti fagaduiesc dinainte ca, odata pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, sa stiu bine ca m-oi întâlni si cu moartea în cale.

— Lucru negândit, dragul tatei, sa aud asa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fratii tai au dovedit ca nu au inima într-însii, si din partea lor mi-am luat toata nadejdea. Doar tu sa fii mai viteaz, dar parca tot nu-mi vine a crede. Însa, daca vrei si vrei numaidecât sa te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva sa te întâlnesti cu scârba în drum si sa dai si tu cinstea pe rusine, c-apoi atunci curat îti spun ca nu mai ai ce cauta la casa mea.

— Apoi da, tata, omul e dator sa se încerce. Am sa pornesc si eu într-un noroc si cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, da-mi calul, armele si hainele cu care ai fost d-ta mire, ca sa ma pot duce.

Craiul, auzind aceasta, parca nu i-a prea venit la socoteala si, încretind din sprâncene, a zis:

— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:

Voinic tânar, cal batrân,

Greu se-ngaduie la drum!

D-apoi calul meu de pe atunci cine mai stie unde i-or fi putrezind ciolanele! Ca doar nu era sa traiasca un veac de om! Cine ti-a vârât în cap si una ca aceasta, acela înca-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli dupa cai morti sa le iei potcoavele.

— Tata, atâta cer si eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi traind calul, ori ca n-a fi traind, aceasta ma priveste pe mine; numai vreau sa stiu daca mi-l dai ori ba.

— Din partea mea, dat sa-ti fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai sa-l iei, daca n-are fiinta pe lume.

— Despre aceasta nu ma plâng eu, tata, bine ca mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, daca l-oi gasi, al meu sa fie.

Si atunci, odata se suie în pod si coboara de-acolo un capastru, un frâu, un bici si o sa, toate colbaite, sfarogite si vechi ca pamântul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niste straie foarte vechi, un arc, niste sageti, un palos si un buzdugan, toate pline de rugina, si se apuca de le grijeste bine si le pune deoparte. Pe urma umple o tava cu jaratic, se duce cu dânsa la herghelie si o pune jos între cai. Si atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o rapciuga de cal, grebanos, dupuros si slab, de-i numarai coastele; si venind de-a dreptul la tava, apuca o gura de jaratic. Fiul craiului îi si trage atunci cu frâul în cap, zicând:

— Ghijoaga urâcioasa ce esti! din toti caii, tocmai tu te-ai gasit sa manânci jaratic? De te-a împinge pacatul sa mai vii o data, vai de steaua ta are sa fie!

Apoi începe a purta caii încolo si încoace, si numai iaca slabatura cea de cal iar se repede si apuca o gura de jaratic. Fiul craiului îi mai trage si atunci un frâu în cap, cât ce poate, si apoi iar începe a purta caii de colo pâna colo, sa vada, nu cumva a veni alt cal sa manânce jaratic. Si numai iaca, si a treia oara, tot gloaba cea de cal vine si începe a mânca la jaratic, de n-a mai ramas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în capastru si, punându-i frâul în cap, zice în gândul sau: “Sa-l iau, ori sa-i dau drumul? Ma tem ca m-oi face de râs. Decât cu asa cal, mai bine pedestru”.

Si cum sta el în cumpene, sa-l ia, sa nu-l ia, calul se si scutura de trei ori, si îndata ramâne cu parul lins-prelins si tânar ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toata herghelia. Si apoi, uitându-se tinta în ochii fiului de crai, zice:

— Sui pe mine, stapâne, si tine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gura, încaleca, si atunci calul odata zboara cu dânsul pâna la nouri si apoi se lasa în jos ca o sageata. Dupa aceea mai zboara înca o data pâna la luna si iar se lasa în jos mai iute decât fulgerul. Si unde nu mai zboara si a treia oara pâna la soare si, când se lasa jos, întreaba:

— Ei, stapâne, cum ti se pare? Gândit-ai vrodata ca ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna si prin nouri sa cauti cununa?

— Cum sa mi se para, dragul meu tovaras? Ia, m-ai bagat în toate grozile mortii, caci, cuprins de ameteala, nu mai stiam unde ma gasesc si cât pe ce erai sa ma prapadesti.

— Ia, asa am ametit si eu, stapâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, sa ma prapadesti, si cu asta am vrut sa-mi rastorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred ca ma cunosti si de urât si de frumos, si de batrân si de tânar, si de slab si de puternic; de-aceea ma fac iar cum m-ai vazut în herghelie, si de-acum înainte sunt gata sa te întovarasesc oriunde mi-i porunci, stapâne. Numai sa-mi spui dinainte cum sa te duc: ca vântul ori ca gândul?

— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, calutul meu, zise fiul craiului.

— Bine, stapâne. Acum sui pe mine fara grija si hai sa te duc unde vrei.

Fiul craiului, încalecând, îl netezeste pe coama si zice: — Hai, calutul meu! Atunci calul zboara lin ca vântul, si când vântul a aburit, iaca si ei la crai în ograda au sosit.

— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumatate de gura. Dar aista cal ti l-ai ales?…

— Apoi da, tata, cum a dat târgul si norocul; am de trecut prin multe locuri si nu vreau sa ma ia oamenii la ochi. M-oi duce si eu cât calare, cât pe jos, cum oi putea.

Si zicând aceste, pune tarnita pe cal, anina armele la oblânc, îsi ia merinde si bani de ajuns, schimburi în desagi si o plosca plina cu apa. Apoi saruta mâna tata-sau, primind carte de la dânsul catre împaratul, zice ramas bun fratilor sai si a treia zi catre seara porneste si el, mergând din pasul calului. Si merge el, si merge, pâna se înnopteaza bine. Si, prin dreptul podului, numai iaca îi iese si lui ursul înainte, mornaind înfricosat. Calul atunci da navala asupra ursului, si fiul craiului, ridicând buzduganul sa dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:

— Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Atunci fiul craiului descaleca, si tata-sau, cuprinzându-l în brate, îl saruta si-i zice:

— Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a învatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, ca tu esti vrednic de împarat. Numai tine minte sfatul ce-ti dau: în calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai, si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel spân, cât îi putea; sa n-ai de-a face cu dânsii, caci sunt foarte sugubeti. Si, la toata întâmplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine în tineretile mele! Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodata.

Apoi, dezmierdând calul, îi mai saruta de câteva ori pe amândoi si le zice:

— Mergeti în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu stie când ne-om mai vedea!…

Fiul craiului atunci încaleca, si calul, scuturându-se, mai arata-se o data tânar, cum îi placea craiului, apoi face o saritura înapoi si una înainte si se cam mai duc la împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Si merg ei o zi, merg doua, si merg patruzeci si noua, pâna ce de la o vreme le intra calea în codru si atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân si zice cu îndrazneala fiului de crai:

— Bun întâlnisul, voinice! Nu ai trebuinta de sluga la drum? Prin locurile iestea e cam greu de calatorit singur; nu cumva sa-ti iasa vro dihanie ceva înainte si sa-ti scurteze cararile. Eu cunosc bine pe-aici, si poate mai încolo sa ai nevoie de unul ca mine.

— Poate sa am, poate sa n-am, zise fiul craiului, uitându-se tinta în ochii Spânului, dar acum deodata ma las în voia întâmplarii, si apoi, dând pinteni calului, porneste.

Mai merge el înainte prin codru cât merge, si, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefacut în alte straie, si zice cu glas subtiratic si necunoscut:

— Buna calea, drumetule! — Buna sa-ti fie inima, cum ti-i cautatura, zise fiul craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i stiuta; rogu-te, sa nu-ti fie cu suparare, drumetule, dar fiindca a venit vorba de-asa, îti spun, ca la un frate, ca din cruda copilarie slujesc prin straini, si încaltea nu mi-ar fi ciuda, când n-as vra sa ma dau la treaba, caci cu munca m-am trezit. Dar asa, muncesc, muncesc, si nu s-alege nimica de mine; pentru ca tot de stapâni calici mi-am avut parte. Si vorba ceea: La calic slujesti, calic ramâi. Când as da odata peste un stapân cum gândesc eu, n-as sti ce sa fac sa nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinta de sluga, voinice? Cum te vad, sameni a avea seu la rarunchi. De ce te scumpesti pentru nimica toata si nu-ti iei o sluga vrednica, ca sa-ti fie mâna de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt sugubete; de unde stii cum vine întâmplarea, si, Doamne fereste, sa nu-ti cada greu singur.

— Acum deodata înca tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji si eu singur, cum oi putea, si dând iar pinteni calului, porneste mai repede.

Si mergând el tot înainte prin codri întunecosi, de la un loc se închide calea si încep a i se încurca cararile, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro sa apuce si pe unde sa mearga.

— Ptiu, drace! iaca în ce încurcatura am intrat! Asta-i mai rau decât poftim la masa, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietati dai; parca a pierit samânta omeneasca de pe fata pamântului. Îmi pare rau ca n-am luat macar spânul cel de-al doilea cu mine. Daca s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata asa a zis, însa la mare nevoie ce-i de facut? vorba ceea: Rau-i cu rau, dar e mai rau far’ de rau. Si tot horhaind el când pe o carare, când pe un drum parasit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbracat altfel si calare pe un cal frumos, si, prefacându-si glasul, începe a caina pe fiul craiului, zicând:

— Sarmane omule, rau drum ai apucat! Se vede ca esti strain si nu cunosti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, ca erai prapadit. Ia, colo devale, în înfundatura ceea, un taur grozav la multi bezmetici le-a curmat zilele. Si eu, mai deunazi, cât ma vezi de voinic, de-abia am scapat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, daca ai de dus înainte, ia-ti un ajutor pe cineva. Chiar si eu m-as tocmi la d-ta, daca ti-a fi cu placere.

— Asa ar trebui sa urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ti-oi spune drept: tata mi-a dat în grija, când am pornit de-acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel spân, cât oi putea; sa n-am de a face cu dânsii nici în clin, nici în mîneca; si daca n-ai fi spân, bucuros te-as tocmi.

— Hei, hei! calatorule. Daca ti-i vorba de-asa, ai sa-ti rupi ciochinele umblând si tot n-ai sa gasesti sluga cum cauti d-ta, ca pe-aici sunt numai oameni spâni. S-apoi, când este la adicalea, te-as întreba: ca’ ce fel de zaticneala ai putea sa întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: ca de par si de coate-goale nu se plânge nimene. Si când nu sunt ochi negri, saruti si albastri! Asa si d-ta: multumeste lui Dumnezeu ca m-ai gasit si tocmeste-ma. Si daca-i apuca odata a te deprinde cu mine, stiu bine ca n-am sa pot scapa usor de d-ta, caci asa sunt eu în felul meu, stiu una si buna: sa-mi slujesc stapânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoiala, ca ma tem sa nu ne-apuce noaptea pe aici. Si când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârtogul ista îti duc vergile.

— Apoi da, Spânule, nu stiu cum sa fac, zise fiul craiului. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si, tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum. Dar, fiindca mi-au mai iesit pâna acum înainte înca doi spâni, si cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede ca asta-i tara spânilor si n-am încotro; mort-copt, trebuie sa te iau cu mine, daca zici ca stii bine locurile pe aici.

Si, din doua vorbe, fiul craiului îl tocmeste si dupa aceea pornesc împreuna sa iasa la drum, pe unde arata Spânul. Si mergând ei o bucata buna, Spânul se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapânu-sau. Fiul craiului i-o da, si Spânul, cum o pune la gura, pe loc o si ia, otarându-se, si varsa toata apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci suparat:

— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi ca pe aici e mare lipsa de apa? Si pe arsita asta o sa ne uscam de sete.

— Sa avem iertare, stapâne! Apa era bâhlita si ne-am fi putut bolnavi. Cât despre apa buna, nu va îngrijiti; acus avem sa dam peste o fântâna cu apa dulce si rece ca gheata. Acolo vom poposi putin, oi clatari plosca bine s-oi umple-o cu apa proaspata, ca sa avem la drum, caci mai încolo nu prea sunt fântâni, si, din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. Si cârnind pe o carare, mai merg ei oleaca înainte, pâna ce ajung într-o poiana si numai iaca ce dau de o fântâna cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis în laturi. Fântâna era adânca si nu avea nici roata, nici cumpâna, ci numai o scara de coborât pâna la apa.

— Ei, ei! Spânule, acum sa te vad cât esti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeste putin si, coborându-se în fântâna, umple întâi plosca si o pune la sold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scara, aproape de fata apei, zice:

— Ei, da’ ce racoare-i aici! “Chima raului pe malul pâraului!” Îmi vine sa nu mai ies afara. Dumnezeu sa usureze pacatele celui cu fântâna, ca bun lucru a mai facut. Pe arsitele ieste, o racoreala ca asta mult plateste!

Mai sede el acolo putin si apoi iese afara, zicând: — Doamne, stapâne, nu stii cât ma simtesc de usor; parca îmi vine sa zbor, nu altaceva! Ia vâra-te si d-ta oleaca, sa vezi cum ai sa te racoresti; asa are sa-ti vina de îndemâna dupa asta, de are sa ti se para ca esti usor cum îi pana…

Fiul craiului, boboc în felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spânului si se baga în fântâna, fara sa-i trasneasca prin minte ce i se poate întâmpla. Si cum sta si el acolo de se racorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui si zice cu glas rautacios:

— Alelei! fecior de om viclean ce te gasesti; tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat. Ei, ca bine mi te-am captusit! Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si încotro te duci, ca, de nu, acolo îti putrezesc ciolanele!

Fiul craiului ce era sa faca? Îi spune cu de-amanuntul, caci, da, care om nu tine la viata înainte de toate?

— Bine, atâta am vrut sa aflu din gura ta, pui de vipera ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cata sa fie asa, ca, de te-oi prinde cu oca mica, greu are sa-ti cada. Chiar acum as putea sa te omor, în voia cea buna, dar mi-i mila de tineretile tale… Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere întru toate, chiar si-n foc de ti-as zice sa te arunci. Si, de azi înainte, eu o sa fiu în locul tau nepotul împaratului, despre care mi-ai vorbit, iara tu — sluga mea; si atâta vreme sa ai a ma sluji, pâna când îi muri si iar îi învia. Si oriunde vei merge cu mine, nu care cumva sa blestesti din gura catre cineva despre ceea ce a urmat între noi, ca te-am sters de pe fata pamântului. Îti place asa sa mai traiesti, bine-de-bine; iara de nu, spune-mi verde în ochi, ca sa stiu ce leac trebuie sa-ti fac…

Fiul craiului, vazându-se prins în cleste si fara nici o putere, îi jura credinta si supunere întru toate, lasându-se în stirea lui Dumnezeu, cum a vrea el sa faca. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai si le ia la sine; apoi îl scoate din fântâna si-i da palosul sa-l sarute, ca semn de pecetluire a juramântului, zicând:

— De-acum înainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu.

Dupa aceasta încaleca, fiecare pe calul sau, si pornesc, Spânul înainte, ca stapân, Harap-Alb în urma, ca sluga, mergând spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Si merg ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga, trecând peste noua mari, peste noua tari si peste noua ape mari, si într-o târzie vreme ajung la împaratie.

Si cum ajung, Spânul se înfatisaza înaintea împaratului cu carte din partea craiului. Si împaratul Verde, citind cartea, arde de bucurie ca i-a venit nepotul, si pe data îl si face cunoscut curtii si fetelor sale, care îl primesc cu toata cinstea cuvenita unui fiu de crai si mostenitor al împaratului.

Atunci Spânul, vazând ca i s-au prins minciunile de bine, cheama la sine pe Harap-Alb si-i zice cu asprime:

— Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa îngrijesti de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo si n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pâna atunci, na-ti o palma, ca sa tii minte ce ti-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?

— Da, stapâne, zise Harap-Alb, lasând ochii în jos. Si, iesind, porneste la grajd. Cu asta a voit Spânul sa-si arate arama si sa faca pe HarapAlb ca sa-i ia si mai mult frica.

Fetele împaratului întâmplându-se de fata când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dânsul si au zis Spânului cu binisorul:

— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste altii, ar trebui sa avem mila de dânsii, ca si ei, sarmanii, sunt oameni!

— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra înca nu stiti ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâsiat pe om. Si trebuie sa stiti ca si între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc tinuti din frâu, daca ti-i voia sa faci treaba cu dânsii.

Ei, apoi… zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu când prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:

Da-mi, Doamne, ce n-am avut,

Sa ma mier ce m-a gasit.

Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a sters purtarea necuviincioasa a Spânului, cu toate îndreptarile si înrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:

Vita-de-vie, tot în vie,

Iara vita-de-boz, tot ragoz.

Si din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, ca Spânul defel nu samana în partea lor, nici la chip, nici la bunatate; si ca Harap-Alb, sluga lui, are o înfatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spânul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa îl urâse ele de tare acum, ca, daca ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepadat de Spân ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împaratul, ca sa nu-i aduca suparare.

Amu, într-una din zile, cum sedea Spânul la ospat împreuna cu mosu-sau, cu verele sale si cu altii, câti se întâmplase, li s-au adus mai la urma în masa si niste salati foarte minunate. Atunci împaratul zice Spânului :

— Nepoate, mai mâncat-ai salati de aceste de când esti? — Ba nu, mosule, zice Spânul; tocmai eram sa va întreb de unde le aveti, ca tare-s bune!… O haraba întreaga as fi în stare sa manânc, si parca tot nu m-as satura.

— Te crede mosul, nepoate, dar când ai sti cu ce greutate se capata! pentru ca numai în Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dânsa, se afla salati de aceste, si mai rar om care sa poata lua dintr-însele si sa scape cu viata. Între toti oamenii din împaratia mea, numai un padurar se bizuieste la treaba asta. Si acela, el stie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când asa, câte putine, de pofta.

Spânul, voind sa piarda acum pe Harap-Alb cu orice pret, zise împaratului:

— Doamne, mosule, de nu mi-a aduce sluga mea salati de aceste si din piatra seaca, mare lucru sa fie!

— Ce vorbesti, nepoate! zise împaratul; unul ca dânsul, si înca necunoscator de locurile acestea, cum crezi ca ar putea face aceasta slujba? Doar de ti-i greu de viata lui.

— Ia las’, mosule, nu-i duce grija; pun ramasag ca are sa-mi aduca salati întocmai ca aceste, si înca multe, ca stiu eu ce poate el.

S-odata cheama Spânul pe Harap-Alb si-i zice rastit: — Acum degraba sa te duci cum îi sti tu si sa-mi aduci salati de aceste din Gradina Ursului. Hai, iesi repede si porneste, ca nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva sa faci de altfel, ca nici în borta soarecului nu esti scapat de mine!

Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd si începe a-si netezi calul pe coama, zicând:

— Ei, calutul meu, când ai sti tu în ce necaz am intrat! Sfânt sa fie rostul tatâne-meu, ca bine m-a învatat! Asa-i ca, daca n-am tinut seama de vorbele lui, am ajuns sluga la dârloaga si acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, ca mi-i capul în primejdie?

— Stapâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatra, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odata barbat si nu-ti face voie rea. Încaleca pe mine si hai! Stiu eu unde te-oi duce, si mare-i Dumnezeu, ne-a scapa el si din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzând oleaca la inima, încaleca si se lasa în voia calului, unde vrea el sa-l duca.

Atunci calul porneste la pas, pâna ce iese mai încolo, ca sa nu-i vada nimene. Apoi îsi arata puterile sale, zicând:

— Stapâne, tine-te bine pe mine, ca am sa zbor lin ca vântul, sa cutreieram pamântul. Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac si Spânului celuia, nu-i e vremea trecuta.

Si odata zboara calul cu Harap-Alb pâna la nouri; apoi o ia de-a curmezisul pamântului: pe deasupra codrilor, peste vârful muntilor, peste apa marilor si dupa aceea se lasa încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mari, lânga o casuta singuratica, pe care era crescut niste muschi pletos de o podina de gros, moale ca matasa si verde ca buraticul.

Atunci Harap-Alb descaleca, si spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpina în pragul usii cersetoarea careia îi daduse el un ban de pomana, înainte de pornirea lui de acasa.

— Ei, Harap-Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele, ca deal cu deal se ajunge, dar înca om cu om? Afla acum ca eu sunt Sfânta Duminica si stiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea sa-ti rapuna capul cu orice chip si de-aceea te-a trimis sa-i aduci salati din Gradina Ursului, dar i-or da ele odata pe nas… Ramâi aici în asta-noapte, ca sa vad ce-i de facut.

Harap-Alb ramâne bucuros, multumind Sfintei Duminici pentru buna gazduire si îngrijirea ce are de el.

— Fii încredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zice Sfânta Duminica iesind si lasându-l în pace sa se linisteasca.

Si cum iese Sfânta Duminica afara, odata si porneste desculta prin roua, de culege o poala de somnoroasa, pe care o fierbe la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere si apoi ia mursa aceea si iute se duce de o toarna în fântâna din Gradina Ursului, care fântâna era plina cu apa pâna la gura. Si mai stând Sfânta Duminica oleaca în preajma fântânii, numai iaca ce vede ca vine ursul cu o falca în cer si cu una în pamânt, mornaind înfricosat. Si cum ajunge la fântâna, cum începe a bea lacom la apa si a-si linge buzele de dulceata si bunatatea ei. Si mai sta din baut, si iar începe a mornai; si iar mai bea câte un rastimp, si iar mornaieste, pâna ce, de la o vreme, încep a-i slabi puterile si, cuprins de ameteala, pe loc cade jos si adoarme mort, de puteai sa tai lemne pe dânsul.

Atunci Sfânta Duminica, vazându-l asa, într-o clipa se duce si, desteptând pe Harap-Alb chiar în miezul noptii, îi zice:

— Îmbraca-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot înainte, si cum îi ajunge în rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede înlauntru de-ti ia salati într-ales, si câte-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata întâmplarea, de-i vedea si-i vedea ca s-a trezit si navaleste la tine, zvârle-i pielea cea de urs si apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.

Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminica. Si cum ajunge în gradina, odata începe a smulge la salati într-ales si leaga o sarcina mare, mare, cât pe ce sa n-o poata ridica în spinare. Si când sa iasa cu dânsa din gradina, iaca ursul se trezeste, si dupa dânsul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, si apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminica, scapând cu obraz curat.

Dupa aceasta, Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, îi saruta mâna, apoi îsi ia salatile si, încalecând, porneste spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Si mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împaratie si da salatile în mâna Spânului.

Împaratul si fetele sale, vazând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:

— Ei, mosule, ce mai zici? — Ce sa zic, nepoate? Ia, când as avé eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte.

— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spânul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi încurce zilele.

La vro câteva zile dupa aceasta, împaratul arata Spânului niste pietre scumpe, zicând:

— Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate asa de mari si frumoase ca acestea de când esti?

— Am vazut eu, mosule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ti spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi asa pietre?

— Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, în Padurea Cerbului. Si cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cica are una în frunte, de straluceste ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l prinde; însa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viata. De-aceea fuge lumea de dânsul de-si scoate ochii; si nu numai atâta, dar chiar când se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramâne moarta. Si cica o multime de oameni si de salbataciuni zac fara suflare în padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, întors de la tâta, sau dracul mai stie ce are de-i asa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpara nici în ruptul capului; macar ca au patit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? Si care dintre ei are îndrazneala mare si noroc si mai mare, umblând pe acolo, gaseste din întâmplare câte o piatra de aceste, picata de pe cerb, când se scutura el la sapte ani o data, si apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine si i-o platesc cât nu face; ba înca sunt bucuros ca o pot capata. Si afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba împaratiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decât aceste la nici o împaratie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele în toata lumea. Multi împarati si crai înadins vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am.

— Doamne, mosule! zise atunci Spânul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni fricosi aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, asa împodobit cum este.

S-odata cheama Spânul pe Harap-Alb si-i zice: — Du-te în Padurea Cerbului, cum îi sti tu, si macar fa pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. Si doar te-a împinge pacatul sa clintesti vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ti-i leacul! Hai, porneste iute, ca nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal si, netezindu-l pe coama, îi zice:

— Dragul meu calut, la grea belea m-a vârât iar Spânul!… De-oi mai scapa si din asta cu viata, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu stiu, zau, la cât mi-a sta norocul!

— Nu-i nimica, stapâne, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg gârla. Poate ai primit porunca sa jupesti piatra morii si sa duci pielea la împaratie…

— Ba nu, calutul meu; alta si mai înfricosata, zise Harap- Alb.

— Vorba sa fie, stapâne, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spânului; si sa fi vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul. Ce gândesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume câteodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte… Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc. Vorba ceea: “Parintii manânca agurida, si fiilor li se strepezesc dintii”. Hai, nu mai sta la gânduri; încaleca pe mine si pune-ti nadejdea în Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim îndelung. Cum vrei. “Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.” Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârsi ele si aceste de la o vreme…

Harap-Alb atunci încaleca, si calul porneste la pas, pâna ce iese mai încolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Si apoi, încordându-se si scuturându-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicând:

— Tine-te zdravan, stapâne, ca iar am sa zbor:

În înaltul cerului,

Vazduhul pamântului;

Pe deasupra codrilor,

Peste vârful muntilor,

Prin ceata magurilor,

Spre noianul marilor,

La craiasa zânelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.

Si zicând aceste, odata si zboara cu Harap-Alb

În înaltul cerului,

Vazduhul pamântului;

si o ia de-a curmezis:

De la nouri catre soare,

Printre luna si luceferi,

Stele mândre lucitoare,

si apoi se lasa lin ca vântul:

În ostrovul florilor,

La craiasa zânelor,

Minunea minunilor.

Si când vântul a aburit, iaca si ei la Sfânta Duminica iar au sosit. Sfânta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc l-a întâmpinat si i-a zis cu blândete:

— Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine? — Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri si galben la fata, de parca-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. Si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decât asa viata, mai bine moarte de o mie de ori!

— Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de înger, dar, dupa cât vad, esti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramâi la mine în asta noapte si ti-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gândul Spânului. Însa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Pân-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot asa are sa-ti fie, pâna ce-i iesi din slujba Spânului, de la care ai sa tragi înca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.

— Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngramadit deodata pe capul meu.

— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica; asa a trebuit sa se întâmple, si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gândeste omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar pâna atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavând ce zice, multumeste lui Dumnezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.

— Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice si cum a vrea sa zica, dar când este sa dai peste pacat, daca-i înainte, te silesti sa-l ajungi, iar daca-i în urma, stai si-l astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramâne cum este ea; nu poti s-o întorci cu umarul, macar sa te pui în ruptul capului. Vorba ceea: “Zi-i lume si te mântuie”. Dar ia sa lasam toate la o parte si, pâna la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spânul te-a fi asteptând cu nerabdare. Si, da, stapân nu-i? trebuie sa-l asculti. Vorba ceea: “Leaga calul unde zice stapânul”.

Si odata scoate Sfânta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dându-le lui Harap-Alb, zice:

— Tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde mergem. Si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata si trebusoara asta.

Si pe la cântatul cucosilor se ia Sfânta Duminica împreuna cu Harap-Alb si se duc în Padurea Cerbului. Si cum ajung în padure, sapa o groapa adânca de un stat de om, lânga un izvor, unde în fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cât un bei, pâna ce asfintea soarele. Si dupa aceea, sculându-se, o lua în porneala si nu mai da pe la izvor iar pâna a doua zi pe la amiaza.

— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramâi aici într-însa, toata ziua, si iaca ce ai de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabesti din mâna; si de-amiaza, când a veni cerbul aici la izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi, cum i-i felesagul, tu, îndata ce l-îi auzi horaind, sa iesi încetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci în groapa si sa sezi acolo într-însa pâna dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pâna atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te îndupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dânsul, ca are un ochi otravit si, când l-a pironi spre tine, nu mai traiesti. Însa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. Si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-l iei asa întreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.

Si asa, Sfânta Duminica se ia si se întoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramâne la pânda în groapa. Si, când pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înadusit: cerbul venea boncaluind. Si ajungând la izvor, odata si începe a bea hâlpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea câte un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pâna ce nu mai poate. Dupa aceea începe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pamânt, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cât mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu începe a mâna porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horaind, iese afara încetisor si, când îl croieste o data cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi si zboara capul cât colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine în groapa, dupa cum îl povatuise Sfânta Duminica. Atunci sângele cerbului odata a si-nceput a curge gâlgâind si a se raspândi în toate partile, îndreptându-se si naboind în groapa peste Harap-Alb, de cât pe ce era sa-l înece. Iara capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:

— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad încaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia îsi putea desclesta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai sa umple groapa. În sfârsit, mai striga el, capul cerbului, cât mai striga, însa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. Si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul întreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfânta Duminica.

— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica, asa-i ca am scos-o la capat si asta?

— Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfintiei-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum pe cheful Spânului, ramânere-as pagubas de dânsul sa ramân, si sa-l vad când mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici atunci, ca tare mi-i negru înaintea ochilor!

— Lasa-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, ca si-a da el Spânul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfânta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca i-or ramânea ele de cap odata.

Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, îi saruta mâna, apoi încaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergând spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Si pe unde trecea, lumea din toate partile îl înghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Multi crai si împarati ieseau înaintea lui Harap-Alb, si care dincotro îl ruga, unul sa-i dea banarit, cât a cere el, altul sa-i dea fata si jumatate de împaratie; altul sa-i dea fata si împaratia întreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea si, urmându-si calea înainte, la stapânu-sau le ducea.

Si într-una din seri, cum sedea Spânul împreuna cu mosus au si cu verele sale sus într-un foisor, numai iaca ce zaresc în departare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânsii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Si deodata toata suflarea s-a pus în miscare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Si, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat în mâna Spânului.

La vederea acestei minunatii, toti au ramas încremeniti si, uitându-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca în adevar era si lucru de mirare!

Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. Si, luând vorba, zice împaratului:

— Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse împaratul uimit. Ia, sa am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb, as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!

— Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spânul cu glas rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun în capul cinstei! Eu stiu, mosule, ca sluga-i sluga si stapânu-i stapân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pâna l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: “Frica pazeste bostanaria”. Alt stapân în locul meu nu mai face brânza cu Harap-Alb, cât îi lumea si pamântul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu, d-ta prea intri în voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene în bors: când vad ca mâta face marazuri, ti-o strâng de coada, de manânca si mere padurete, caci n-are încotro… Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma rânduiesti mai degraba în locul d-tale, îi vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia împaratia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: “Omul sfinteste locul!”… Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum îti cred. Da, batrânete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!

În sfârsit, Spânului îi mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe împaratul, încât a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.

Fetele împaratului însa priveau la verisor… cum priveste câinele la mâta, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spânul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba înaintea tatalui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba ceea: “Gasise un sat fara câini si se primbla fara bat”. Ca alta, ce pot sa zic?

La vro câteva zile dupa asta, împaratul facu un ospat foarte mare în cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: împarati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.

În ziua de ospat, fetele împaratului s-au pus cu rugamintea pe lânga Spân sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dânsele si-i învoi aceasta, însa cu tocmala, ca în tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapânu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc îi si tai capul.

— Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spânul, aratând lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase credinta si supunere Spânului la iesirea din fântâna.

— Da, stapâne, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt gata la porunca luminarii-voastre.

Fetele împaratului au multumit Spânului si pentru atâta.

Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batând la fereastra si zicând cu glas muieratic:

— Mâncati, beti si va veseliti, dar de fata împaratului Ros nici nu gânditi!

Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful si au început a vorbi care ce stia si cum îi ducea capul: unii spuneau ca împaratul Ros, având inima haina, nu se mai satura de a varsa sânge omenesc; altii spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, si ca din pricina ei se fac atâtea jertfe; altii întareau spusele celorlalti, zicând ca chiar ea ar fi venit în chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase si aici lumea în pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, îsi stupeau în sân, menind-o ca sa se întoarca pe capul acelui care a trimis-o. În sfârsit, unii spuneau într-un fel, altii în alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei împaratului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.

Spânul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:

— Rau e când ai a face tot cu oameni care se tem si de umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.

Si atunci Spânul repede îsi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, îl prinde zâmbind.

— Asa… sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba sa-mi aduci pe fata împaratului Ros, de unde stii si cum îi sti tu. Hai, porneste! Si nu cumva sa faci de altfel, ca te-ai dus de pe fata pamântului!

Atunci Harap-Alb, iesind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal si, netezindu-l pe coama si sarutându-l, zice:

— Dragul meu tovaras, la grea nevoie m-a bagat iar Spânul! Amu a scornit alta: cica sa-i aduc pe fata împaratului Ros de unde-oi sti. Asta-i curat vorba ceea: “Poftim punga la masa, daca ti-ai adus de-acasa.” Se vede ca mi s-a apropiat funia la par. Cine stie ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câineste, pâna acum. Dar cu omul ros nu stiu, zau, la cât mi-a sta capul. S-apoi, unde s-a fi gasind acel împarat Ros si fata lui, care cica este o farmazoana cumplita, numai Cel-de-pe-comoara a fi stiind! Parca dracul vrajeste, de n-apuc bine a scapa din una si dau peste alta! Se vede ca m-a nascut mama într-un ceas rau, sau nu stiu cum sa mai zic, ca sa nu gresesc înaintea lui Dumnezeu. Ma pricep eu tare bine ce ar trebui sa fac, ca sa se curme odata toate aceste. Dar m-am deprins a târâi dupa mine o viata ticaloasa. Vorba ceea: “Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi”.

— Stapâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicai atâta! Dupa vreme rea, a fi el vreodata si senin. Dac’ar sta cineva sa-si faca seama de toate cele, cum chitesti d-ta, apoi atunci ar trebui sa vezi tot oameni morti pe toate cararile… Nu fi asa de nerabdator! De unde stii ca nu s-or schimba lucrurile în bine si pentru d-ta? Omul e dator sa se lupte cât a putea cu valurile vietii, caci stii ca este o vorba: “Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Când sunt zile si noroc, treci prin apa si prin foc si din toate scapi nevatamat. Vorba cântecului:

Fa-ma, mama, cu noroc,

Si macar m-arunca-n foc.

Las’ pe mine, stapâne, ca stiu eu pe unde te-oi duce la împaratul Ros: pentru ca m-au mai purtat o data pacatele pe acolo cu tatu-tau, în tineretile lui. Hai, încaleca pe mine si tine-te bine, ca acum am sa-mi arat puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca sa-i punem venin la inima.

Harap-Alb atunci încaleca, si calul, nechezând o data puternic, zboara cu dânsul:

În înaltul cerului,

Vazduhul pamântului

si o ia de-a curmezis:

De la nouri catre soare,

Printre luna si luceferi,

Stele mândre lucitoare.

Si apoi, de la o vreme, începe a se lasa lin ca vântul, si luând de-a lungul pamântului, merg spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Dar ia sa vedem, ce se mai petrece la masa dupa ducerea lui Harap-Alb?

— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciuda: nu te-am stiut eu ca-mi esti de acestia, ca de mult îti faceam felul!… Dar traind si nemurind, te-oi sluji eu, mai badeo!… Palosul ista are sa-ti stie de stire… Ei, vedeti, mosule si cinstiti meseni, cum hranesti pe dracul, fara sa stii cu cine ai de-a face? Daca nu-s si eu un puisor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoara! Bine-a zis cine-a zis: “Ca unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul razboi mai puternic”.

În sfârsit, împaratul, fetele sale si toti oaspetii ramasera încremeniti, Spânul, bodroganind din gura, nu stia cum sa-si ascunda ura, iara Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întâmpla în urma, mergea tot înainte prin locuri pustii si cu greu de strabatut.

Si când sa treaca un pod peste o apa mare, iaca o nunta de furnici trecea si ea tocmai atunci podul. Ce sa faca HarapAlb ? Sta el oleaca si se sfatuieste cu gândul: “Sa trec peste dânsele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decât sa curm viata atâtor gâzulite nevinovate”. Si zicând Doamne-ajuta, se arunca cu calul în apa, o trece înot dincolo, la cela mal, fara primejdie si apoi îsi ia drumul înainte. Si cum mergea el, numai iaca i se înfatisaza o furnica zburatoare zicând:

— Harap-Alb, fiindca esti asa de bun, de ti-a fost mila de viata noastra, când treceam pe pod, si nu ne-ai stricat veselia, vreau sa-ti fac si eu un bine: na-ti aripa asta, si când îi avea vrodata nevoie de mine, sa dai foc aripei, si atunci eu împreuna cu tot neamul meu avem sa-ti venim în ajutor.

Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, multumeste furnicii pentru ajutorul fagaduit si apoi porneste tot înainte.

Si mai merge el cât merge, si numai iaca ce aude o bâzâitura înadusita. Se uita el în dreapta, nu vede nimica; se uita în stânga, nici atâta; si când se uita în sus, ce sa vada? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului sau si umblau bezmetice de colo pâna colo, neavând loc unde sa se aseze. Harap-Alb, vazându-le asa, i se face mila de dânsele si, luându-si palaria din cap, o pune pe iarba la pamânt, cu gura-n sus, si apoi el se da într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasa jos cu toatele si se aduna ciotca în palarie. Harap-Alb, aflându-se cu parere de bine despre asta, alearga în dreapta si în stânga si nu se lasa pâna ce gaseste-un bustihan putregaios, îl scobeste cu ce poate si-i face urdinis; dupa aceea asaza niste tepusi într-însul, îl freaca pe dinauntru cu catusnica, cu sulcina, cu mataciune, cu poala sânta-Mariei si cu alte buruiene mirositoare si prielnice albinelor si apoi, luându-l pe umar, se duce la roi, rastoarna albinele frumusel din palarie în bustihan, îl întoarce binisor cu gura în jos, îi pune deasupra niste captalani, ca sa nu razbata soarele si ploaia înlauntru, si apoi, lasându-l acolo pe câmp, între flori, îsi cauta de drum.

Si cum mergea el, multumit în sine pentru aceasta facere de bine, numai iaca i se înfatisaza înainte craiasa albinelor, zicându-i:

— Harap-Alb, pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit de ne-ai facut adapost, vreau sa-ti fac si eu un bine în viata mea: na-ti aripa asta si, când îi avea vreodata nevoie de mine, aprinde-o, si eu îndata am sa-ti vin întru ajutor.

Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, multumind craiesei pentru ajutorul fagaduit, porneste, urmându-si calea tot înainte.

Mai merge el cât merge si, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpâlea pe lânga un foc de douazeci si patru de stânjeni de lemne si tot atunci striga, cât îi lua gura, ca moare de frig. Si-apoi, afara de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niste urechi clapauge si niste buzoaie groase si dabalazate. Si când sufla cu dânsele, cea deasupra se rasfrângea în sus peste scafârlia capului, iar cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Si, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasa de-o palma. Nu era chip sa te apropii de dânsul, ca asa tremura de tare, de parca-l zghihuia dracul. Si dac-ar fi tremurat numai el, ce ti-ar fi fost? Dar toata suflarea si faptura de primprejur îi tineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din padure se vaicarau, pietrele tipau, vreascurile tiuiau si chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iara veveritele, gavozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii si plângeau în pumni, blestemându-si ceasul în care s-au nascut. Ma rog, foc de ger era: ce sa va spun mai mult! HarapAlb, numai o târa cât a stat de s-a uitat, a facut turturi la gura si, neputându-si stapâni râsul, zise cu mirare:

— Multe mai vede omul acesta cât traieste! Mai tartorule, nu mânca haram si spune drept, tu esti Gerila? Asa-i ca taci?… Tu trebuie sa fii, pentru ca si focul îngheata lânga tine, de arzuliu ce esti.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerila tremurând, dar, unde mergi, fara mine n-ai sa poti face nimica.

— Hai si tu cu mine, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încalzi mergând la drum, caci nu e bine când stai locului.

Gerila atunci se ia cu Harap-Alb si pornesc împreuna. Si mergând ei o bucata înainte, Harap-Alb vede alta dracarie si mai mare: o namila de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri si tot atunci striga în gura mare ca crapa de foame.

— Ei, apoi sa nu bufnesti de râs? zise Harap-Alb. Mai, mai, mai! ca multe-ti mai vad ochii! Pesemne c-aista-i Flamânzila, foametea, sac fara fund sau cine mai stie ce pricopseala a fi, de nu-l poate satura nici pamântul.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flamânzila, dar, unde mergeti voi, fara mine n-aveti sa puteti face nici o isprava.

— Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doar n-am a te duce în spinare.

Flamânzila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tustrei înainte. Si mai mergând ei o postata, numai iaca Harap-Alb vede alta minunatie si mai mare: o aratare de om bause apa de la 24 de iazuri si o gârla pe care umblau numai 500 de mori si tot atunci striga în gura mare ca se usuca de sete.

— Mai, da’ al dracului onànie de om e si acesta! zise HarapAlb. Grozav burdahan si nesatios gâtlej, de nu pot sa-i potoleasca setea nici izvoarele pamântului; mare ghiol de apa trebuie sa fie în matele lui! Se vede ca acesta-i prapadenia apelor, vestitul Setila, fiul Secetei, nascut în zodia ratelor si împodobit cu darul suptului.

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setila, caruia începu a-i tâsni apa pe nari si pe urechi, ca pe niste laptoace de mori, dar, unde va duceti voi, fara mine degeaba va duceti.

— Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atâta în cele ape, îi scapa de blestemul broastelor si-i da ragaz morilor sa umble, ca destul ti-ai facut mendrele pâna acum. Ce, Doamne iarta-ma, îi face broaste în pântece de atâta apa!

Setila atunci se ia dupa Harap-Alb si pornesc tuspatru înainte. Si mai mergând ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta minunatie si mai minunata: o schimonositura de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sita si, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iara când îl tinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea ca vede cu dânsul în maruntaiele pamântului.

— Iaca, începu el a racni ca un smintit, toate lucrurile mi se arata gaurite, ca sitisca, si stravezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamânt; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus si oamenii umblând cu capul între umere; vad, în sfârsit, ceea ce n-as mai dori sa vada nimene, pentru a-si osteni vederea: vad niste guri cascate uitându-se la mine si nu-mi pot da seama de ce va mirati asa, mira-v-ati de… frumusete-va!

Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gura si zice: — Doamne fereste de omul nebun, ca tare-i de jalit, sarmanul! Pe de-o parte îti vine a râde si pe de alta îti vine a-l plânge. Dar se vede ca asa l-a lasat Dumnezeu. Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pândila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila. Ori din târg de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati. Ma rog, unu-i Ochila pe fata pamântului, care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta; numai pe sine nu se vede cât e de frumusel. Parca-i un bot, chilimbot botit, în frunte cu un ochi, numai sa nu fie de deochi!

— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochila, uitându-se închiorchiosat, dar, unde te duci, fara de mine rau are sa-ti cada. Fata împaratului Ros nu se capata asa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ti-a da-o împaratul, daca n-oi fi si eu pe-acolo.

— Hai si tu cu noi, daca vrei, zise Harap-Alb, ca doar n-avem a te duce de mâna, ca pe un orb.

Ochila atunci se ia si el dupa Harap-Alb si pornesc tuscinci înainte. Si mai mergând ei o bucata, numai iaca ce vede Harap-Alb alta bâzdâganie si mai si: o pocitanie de om umbla cu arcul dupa vânat pasari. S-apoi, chititi ca numai în arc se încheia tot mestesugul si puterea omului aceluia? Ti-ai gasit! Avea un mestesug mai dracos si o putere mai pe sus decât îsi poate dracul închipui: când voia, asa se latea de tare, de cuprindea pamântul în brate. Si alta data, asa se desira si se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la luna, la stele, la soare si cât voia de sus. Si daca se întâmpla sa nu nimereasca pasarile cu sageata, ele tot nu scapau de dânsul; ti le prindea cu mâna din zbor, le rasucea gâtul cu ciuda si apoi le mânca asa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de pasari dinainte si ospata dintr-însele cu lacomie, ca un vultan hamesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:

— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemând?

— Zi-i pe nume, sa ti-l spun, raspunse atunci Ochila, zâmbind pe sub mustati.

— Dar te mai duce capul ca sa-l botezi? Sa-i zici Pasarila… nu gresesti; sa-i zici Latila… nici atâta; sa-i zici Lungila… asemene; sa-i zici Pasari-Lati-Lungila, mi se pare ca e mai potrivit cu naravul si apucaturile lui, zise Harap-Alb, înduiosat de mila bietelor pasari. Se vede ca acesta-i vestitul Pasari- Lati-Lungila, fiul sagetatorului si nepotul arcasului; brâul pamântului si scara cerului; ciuma zburatoarelor si spaima oamenilor, ca altfel nu te pricepi cum sa-i mai zici.

— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Pasari-Lati- Lungila, dar mai bine ar fi sa râzi de tine, caci nu stii ce pacat te paste. Chitesti ca fata împaratului Ros numai asa se capata? Poate n-ai stiinta ce vidma de fata e aceea, când vrea, se face pasare maiastra, îti arata coada, si ia-i urma daca poti! De n-a fi si unul ca mine pe-acolo, degeaba va mai bateti picioarele ducându-va.

— Hai si tu cu noi, daca vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerila de tuluc si l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încalzi câtusi decât si n-a mai clantani atâta din masele, ca un cocostârc de cei batrânciosi, ca parca ma strânge în spate când îl vad asa.

Pasari-Lati-Lungila se ia atunci dupa Harap-Alb si pornesc ei tussase înainte. Si pe unde treceau, pârjol faceau: Gerila potopea padurile prin ardere. Flamânzila mânca lut si pamânt amestecat cu huma si tot striga ca moare de foame. Setila sorbea apa de prin balti si iazuri, de se zbateau pestii pe uscat si tipa sarpele în gura broastei de seceta mare ce era pe acolo. Ochila vedea toate cele ca dracul, si numai înghetai ce da dintr-însul:

Ca e laie,

Ca-i balaie;

Ca e ciuta,

Ca-i cornuta.

Ma rog, nebunii de-a lui, câte-n luna si în stele, de-ti venea sa fugi de ele. Sau sa râzi ca un nebun, credeti-ma ce va spun!

În sfârsit, Pasari-Lati-Lungila ademenea zburatoarele si, jumulite, nejumulite, ti le papa pe ruda, pe samânta, de nu se mai stavilea nimene cu pasari pe lânga casa de raul lui.

Numai Harap-Alb nu aducea nici o suparare. Însa, ca tovaras, era partas la toate: si la paguba, si la câstig, si prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dânsii în calatoria sa la împaratul Ros, care, zice, cica era un om pâclisit si rautacios la culme: nu avea mila de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: “La unul fara suflet trebuie unul fara de lege”. Si gândesc eu ca din cinci nespalati câti merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; s-a mai da împaratul Ros si peste oameni, nu tot peste butuci, ca pâna atunci. Dar iar ma întorc si zic: mai stii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; putini suie, multi coboara, unul macina la moara. S-apoi acel unul are atunci în mâna si pâinea, si cutitul si taie de unde vrea si cât îi place, tu te uiti si n-ai ce-i face. Vorba ceea: “Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale”. Asa si Harap-Alb si cu ai sai; poate-ar izbuti sa ia fata împaratului Ros, poate nu, dar acum, deodata, ei se tot duc înainte si, mai la urma, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati.

Amu Harap-Alb si cu ai sai mai merg ei cât merg si, într-o târzie vreme, ajung la împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Si cum ajung, odata intra buluc în ograda, tussase. Harap-Alb înainte si ceilalti în urma, care de care mai chipos si mai îmbracat, de se târâiau atele si curgeau obielele dupa dânsii, parca era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Si atunci, Harap-Alb se si înfatisaza înaintea împaratului Ros, spunându-i de unde, cum, cine si pentru ce anume au venit. Împaratului i-a fost de-a mirarea, vazând ca niste golani au asemene îndrazneala, de vin cu nerusinare sa-i ceara fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le da raspuns ca sa ramâie peste noapte acolo, si pâna mâine dimineata s-a mai gândi el ce trebuie sa faca… Si pe alta parte, împaratul odata cheama în taina pe un credincios al sau si da porunca sa-i culce în casa cea de arama înfocata, ca sa doarma pentru vesnicie, dupa cum patise si alti petitori, poate mai ceva decât acestia.

Atunci credinciosul împaratului se duce repede si da foc casei celei de arama pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa rosie cum e jaraticul. Apoi, cum însereaza, vine si pofteste pe oaspeti la culcare. Gerila atunci, nazdravan cum era el, cheama pe tovarasii sai deoparte si le zice încetisor:

— Mai, nu cumva sa va împinga Mititelul sa intrati înaintea mea unde ne-a duce omul tapului celui ros, ca nu mai ajungeti sa vedeti ziua de mâine. Doar unu-i împaratul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui cea nemaipomenita si milostivirea lui cea neauzita. Îl stiu eu cât e de primitor si de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri multi înainte! sa traiasca trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetisoara lui; a zis dracul si s-a facut; bucatica rupta tata-sau în picioare, ba înca si mai si. Vorba ceea: “Capra sare masa, si iada sare casa”. Dar las’ ca si-au gasit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în asta noapte, nici mama dracului nu le mai vine!

— Asa gândesc si eu, zise Flamânzila; si-a pus el, împaratul Ros, boii în cârd cu dracul, dar are sa-i scoata fara coarne.

— Ba mi se pare c-a da el si teleaga, si plug, si otic, si tot, numai sa scape de noi, zise Ochila.

— Ia ascultati, mai! zise Gerila: “Vorba lunga, saracia omului”. Mai bine haidem la culcare, ca ne asteapta omul împaratului cu masa întinsa, cu facliile aprinse si cu bratele deschise. Hai! Ascutiti-va dintii si porniti dupa mine.

Si odata pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Si, cum ajung în dreptul usii, se opresc putin. Atunci Gerila sufla de trei ori cu buzisoarele sale cele iscusite si casa ramâne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intra cu totii înlauntru, se tologeste care unde apuca, si tac ma cheama. Iara credinciosul împaratului, încuind usa pe din afara cu repejune, le zice cu rautate:

— Las’ ca v-am gasit eu ac de cojoc. De-acum dormiti, dormire-ati somnul cel de veci, ca v-am asternut eu bine! Va veti face scrum pâna mâine-dimineata.

Apoi îi lasa acolo si el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb si cu ai sai nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de caldurica, pe loc li s-au muiat ciolanele si au început a se întinde si a se hârjoni în ciuda fetei împaratului Ros. Ba înca Gerila se întindea de caldura, de-i treceau genunchile de gura. Si hojma morocanea pe ceilalti, zicând:

— Numai din pricina voastra am racit casa; caci pentru mine era numai buna, cum era. Dar asa patesti daca te iei cu niste bicisnici. Las’ ca v-a mai pali el berechetul acesta de alta data! Stii ca are haz si asta? Voi sa va lafaiti si sa huzuriti de caldura, iara eu sa crap de frig. Bu…na treaba! Sa-mi dau eu linistea mea pentru hatârul nu stiu cui? Acusi va târnâiesc prin casa, pe ruda pe samânta; încaltea sa nu se aleaga nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

— Ia taca-ti gura, mai Gerila! zisera ceilalti. Acusi se face ziua, si tu nu mai stinchesti cu brasoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai esti! Destul acum, ca ne-ai facut capul calindar. Cine-a mai dori sa faca tovarasie cu tine aiba-si parte si poarte-ti portul. Ca pe noi stiu ca ne-ai ametit. Are cineva cap sa se linisteasca de raul tau? I-auzi-l-ai: parca-i o moara hodorogita. Numai gura lui se aude în toate partile. Hojma tolocaneste pentru nimica toata, curat ca un nebun. Tu, mai, esti bun de trait numai în padure, cu lupii si cu ursii, dar nu în case împaratesti si între niste oameni cumsecade.

— Ia ascultati, mai, dar de când ati pus voi stapânire pe mine? zise Gerila. Apoi nu ma faceti din cal magar, ca va veti gasi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar si când ma scoate cineva din rabdare, apoi nu-i trebuie nici tigan de laie împotriva mea.

— Zau, nu suguiesti, mai Buzila? Da’ amarnic mai esti la viata; când te mânii, faci sânge-n baliga, zise Flamânzila. Tare-mi esti drag!… Te-as vârî în sân, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoieste-te oleaca si mai strânge-ti buzisoarele acasa; nu de alta, dar sa nu-ti para rau pe urma, ca doar nu esti numai tu în casa asta.

— Ei, apoi! Vorba ceea: “Fa bine, sa-ti auzi rau”, zise Gerila. Daca nu v-am lasat sa intrati aici înaintea mea, asa mi se cade; ba înca si mai rau decât asa. Cine-a face de alta data ca mine, ca mine sa pateasca.

— Ai dreptate, mai Gerila, numai tu nu te cauti, zise Ochila. Dar cu prujituri de-a tale, ia acusi se duce noaptea, si vai de odihna noastra. Macar tu sa fii acela, ce ai zice, când ti-a strica cineva somnul? Ba înca ai dat peste niste oameni ai lui Dumnezeu, dar, sa fi fost cu altii, hei, hei! mâncai papara pâna acum.

— Dar nu mai taceti, mai? Ca ia acusi trec cu picioarele prin pereti si ies afara cu acoperamântul în cap, zise LatiLungil a. Parca nu faceti a bine, de nu va mai astâmpara dracul nici la vremea asta. Mai Buzila, mi se pare ca tu esti toata pricina gâlcevei dintre noi.

— Ba bine ca nu! zise Ochila. Are el noroc de ce are, dar stiu eu ce i-ar trebui.

— Ia, sa-i faci chica topor, spinarea doba si pântecele cobza, zise Setila, caci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoti la capat cu buclucasul acesta.

Gerila, vazând ca toti îi stau împotriva, se mânie atunci si unde nu trânteste o bruma pe pereti, de trei palme de groasa, de au început a clantani si ceilalti de frig, de sarea camasa de pe dânsii.

— Na! încaltea v-am facut si eu pe obraz. De-acum înainte spuneti ce va place, ca nu mi-a fi ciuda, zise Gerila, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cica sa nu te strici de râs!… De HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangositilor si farfasitilor, de câte ori îti fi dormit în stroh si pe târnomata, sa am eu acum atâtia bani în punga nu mi-ar mai trebui alta! Oare nu cumva v-ati face si voi, niste feciori de ghinda, fatati în tinda, ca sunteti obraze subtiri?

— Iar cauti samânta de vorba, mai Buzila? zisera ceilalti. Al dracului sa fii cu tot neamul tau, în vecii vecilor, amin!

— De asta si eu ma anin si ma închin la cinstita fata voastra, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin si cu unul de pelin, zise Gerila. Si hai de-acum sa dormim, mai acusi sa ne trezim, într-un gând sa ne unim, pe Harap-Alb sa-l slujim si tot prieteni sa fim; caci cu vrajba si urgie raiul n-o sa-l dobândim.

În sfârsit, ce-or fi mai dondanit ei, si cât or mai fi dondanit, ca numai iaca se face ziua!… Si atunci, credinciosul împaratului, crezând ca s-a curatit de oaspeti, vine cu gândul sa mature scrumul afara, dupa rânduiala. Si când ajunge mai aproape, ce sa vada? Casa cea de arama, înfocata asa de strasnic de cu sara, era acum toata numai un sloi de gheata, si nu se mai cunostea pe din afara nici usa, nici usori, nici gratii, nici obloane la feresti, nici nimica; iar înlauntru se auzea un taraboi grozav; toti bocaneau la usa cât ce puteau si strigau cât le lua gura, zicând:

— Nu stim ce fel de împarat e acesta, de ne lasa fara scânteie de foc în vatra, sa degeram aicea… Asa saracie de lemne nu s-a vazut nici la bordeiul cel mai saracacios. Vai de noi si de noi, ca ne-a înghetat limba în gura si maduva în ciolane de frig!…

Credinciosul împaratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iara pe de alta s-a îndracit de ciuda. Si da el sa descuie usa, nu poate; da s-o desprinda, nici atâta. Pe urma, ce sa faca? Alearga si vesteste împaratului despre cele întâmplate. Atunci vine si împaratul cu o multime de oameni, cu cazmale ascutite si cu cazane pline cu uncrop; si unii taiau gheata cu cazmalele, altii aruncau cu uncrop pe la tâtânile usii si în borta cheii si dupa multa truda, cu mare ce haladuiesc de deschid usa si scot pe oaspeti afara. Si când colo, ce sa vezi? Toti erau cu parul, cu barba si mustetile pline de promoroaca, de nu-i cunosteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte aratari. Si asa tremurau de tare, de le dârdâiau dintii în gura. Iara mai ales pe Gerila parca-l zghihuiau toti dracii; pozne facea cu buzisoarele sale, încât s-a îngrozit si împaratul Ros când l-a vazut facând asa de frumusel.

Atunci Harap-Alb, iesind dintre dânsii, se înfatisaza cuviincios înaintea împaratului, zicând:

— Prea înaltate împarate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împarat, m-a fi asteptând cu nerabdare. De-acum înainte, cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam în pace si sa ne ducem în treaba noastra.

— Bine, voinice, zise împaratul, uitându-se la dânsii cam acru oarecum; a veni ea si vremea aceea… Dar acum, deodata, ia sa ospatati ceva, ca sa nu ziceti ca ati iesit din casa mea ca de la o casa pustie.

— Parca v-a iesit un sfânt din gura, luminate împarate, zise atunci Flamânzila, ca ne ghioraiesc matele de foame.

— Poate ni-ti da si ceva de udeala, maria-ta, zise Setila, ca ne sfârâie gâtlejul de sete.

— Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene, ca luminarea-sa stie ce ne trebuie.

— Asa cred si eu, zise Pasarila, doar, de-a putere-a hi, am cazut la casa împaratesca, sa nu va temeti, ca are înaltimea-sa atâta purtare de grija, ca sa nu fim chinuiti cu frig, cu foame si cu sete.

— Mai ramâne îndoiala despre asta, zise Gerila, tremurând cumplit. Dar n-aveti stiinta ca înaltimea-sa este tata flamânzilor si al însetatilor? Si tocmai de asta ma bucur si eu, ca de-abia m-oi mai încalzi oleaca bând sângele Domnului.

— Ei, taca-va gura de-acum! zise Flamânzila. Destul e o maciuca la un car de oale. Nu tot cetarati pe maria-sa, ca om e dumnealui. Pentru niste saracuti ca noi e greu de facut trebi de acestea. Dar la o împaratie, ca cum te-ar pisca un purice; nu se mai baga în seama.

— Din partea mea, mâncarea-i numai o zabava; bauturica mai este ce este, zise Setila; si as ruga pe luminarea-sa ca, daca are de gând a ne ospata, dupa cum s-a hotarât, apoi sa ne îndeseasca mai mult cu udeala, pentru ca acolo sta toata puterea si îndrazneala. Vorba ceea: “Da-i cu cinstea, sa piara rusinea”. Dar mi se pare ca ne-am prea întins cu vorba, si luminarea-sa nu stie cum sa ne mai intre în voie.

— Acum, de ne-ar da odata ce ne-ar da, zise Flamânzila, caci ma roade inima de foame ce-mi e!

— Ia mai îngaduiti oleaca, mai, zise Ochila, ca doar nu v-au mas soarecii în pântece. Acusi s-or aduce si bucatele, si vinul, si numai de-ati avea pântece unde sa le puneti.

— Îndata vi s-a aduce si demâncare, si bautura, zise împaratul, numai de-ti putea dovedi cât va voi da eu; ca de nu-ti fi mâncatori si bautori buni, v-ati gasit beleaua cu mine, nu va para lucru de saga!

— De ne-ar da Dumnezeu tot atâta suparare, luminarea voastra, zise atunci Flamânzila, tinându-se cu mâinile de pântece.

— Si înaltimei-voastre gând bun si mâna sloboda, ca sa ne dati cât se poate mai multa mâncare si bauturica, zise Setila, caruia îi lasa gura apa, ca din mâncare si bautura, las’ daca ne-a întrece cineva; numai la treaba nu ne prea punem cu toti nebunii.

Împaratul tacea la toate aceste, îi asculta cu dezgust si numai înghitea noduri. Dar, în gândul sau: “Bine, bine! Cercati voi marea cu degetul, dar ia sa vedem cum i-ti da de fund? Va vor iesi ele toate aceste pe nas”. Dupa aceea îi lasa si se duce în casa.

În sfârsit, nu trece mult la mijloc, si numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialovite fripte si 12 buti pline cu vin de cel hranit, de care, cum bei câte oleaca, pe loc ti se taie picioarele, îti sclipesc ochii în cap, ti se încleie limba în gura si începi a bolborosi turceste, fara sa stii bechiu macar. Flamânzila si Setila zisera atunci celorlalti:

— Mai, mâncati voi întâi si beti cât veti putea, dar nu cumva sa va puneti mintea cu toata mâncarea si bautura, c-apoi al vostru e dracul!

Atunci Harap-Alb, Gerila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila se pun ei de ospateaza si beau cât le trebuie. Dar ce are a face? parca nici nu se cunostea de unde au mâncat si au baut; ca doar mâncare si bautura era acolo, nu saga; da, ca la o împaratie.

— Hai, ia dati-va deoparte, mai pacatosilor, ca numai ati crâmpotit mâncarea, zisera atunci Flamânzila si Setila, care asteptau cu neastâmpar, fiind rupti în cos de foame si de sete.

Si atunci unde nu începe Flamânzila a carabani deodata în gura câte o haraba de pâine si câte o ialovita întreaga, si repede mi ti le-a înfulecat si le-a forfecat, de parca n-au mai fost. Iara Setila, dând fundurile afara la câte o bute, horp! ti-o sugea dintr-o singura sorbitura; si, repede-repede, mi ti le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai ramas nici macar picatura de vin pe doage.

Dupa aceea, Flamânzila a început a striga în gura mare ca moare de foame si a zvârli cu ciolane în oamenii împaratesti, care erau acolo de fata.

Iara Setila striga si el cât ce putea ca crapa de sete si zvârlea cu doage si cu funduri de poloboc în toate partile, ca un nebun.

Împaratul atunci, auzind vuiet tocmai din casa, iese afara si, când vede aceste, îsi pune mâinile în cap de necaz.

— Mai, mai, mai! Acestia-s curat saracie trimisa de la Dumnezeu pe capu meu, zise împaratul în sine, plin de amaraciune. Mi se pare ca, ia acum, mi-am dat si eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalti si iar se înfatisaza înaintea împaratului, zicând:

— Sa traiti, luminate împarate! De-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam în pace si sa ne ducem în treaba noastra, caci nepotul împaratului Verde ne-a fi asteptând cu nerabdare.

— A veni ea si vremea aceea, voinice, zise împaratul cam cu jumatate de gura. Dar ia mai aveti putina rabdare, caci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luati numai asa, cum s-ar întâmpla. Ia sa mai vedem cam cum ar veni trebusoara asta. Nu-i vorba, de mâncat ati mâncat si de baut ati baut fiecare cât saptesprezece. Însa de acum înainte mai aveti si ceva treaba de facut: iaca, va dau o mierta de samânta de mac, amestecata cu una de nisip maruntel; si, pâna mâine dimineata, sa-mi alegeti macul de-o parte, fir de fir, si nisipul de alta parte; nu cumva sa gasesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, ca atunci am stricat pacea. Si daca-ti putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iara de nu, veti plati cu capul obraznicia ce ati întrebuintat fata cu mine, ca sa prinda si altii la minte vazând de patima voastra.

Si apoi, ducându-se împaratul în treaba lui, i-a lasat sa-si bata capul cum vor sti.

Atunci Harap-Alb si cu ai sai au început a strânge din umere, nepricepându-se ce-i de facut.

— Ei, apoi saga va pare? Cu chitibusuri de aceste sa ne zabovim noi? Pâclisit om e împaratul Ros! se vede el, zise atunci Ochila. Eu, nu-i vorba, macar ca e asa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai iuteala si gura de furnica ar trebui sa aibi ca sa poti apuca, alege si culege niste flecustete ca aceste, în asa scurta vreme. Bine-a zis cine-a zis ca sa te feresti de omul ros, caci e listai dracul în picioare, acum vad eu.

Harap-Alb îsi aduce atunci aminte de aripa cea de furnica, o scoate de unde-o avea strânsa, apoi scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, minune mare! Numai iaca au si început a curge furnicile cu droaia, câta pulbere si spuza, câta frunza si iarba; unele pe sub pamânt, altele pe deasupra pamântului si altele în zbor, de nu se mai curmau venind. Si, într-un buc, au si ales nisipul de-o parte si macul de alta parte; sa fi dat mii de mii de lei, nu gaseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Si apoi, în zori de ziua, când e somnul mai dulce, de doarme si pamântul sub om, o multime de furnici de cele maruntele au strabatut înlauntrul palatului si au început a pisca din somn pe împaratul, de-l frigeau, nu altaceva. Si vazându-se el cuprins de asa usturime, s-a sculat cu nepus în masa, caci nu mai era de chip sa doarma, cum dormea alte dati, pâna pe la amiaza, nesuparat de nimene. Si, cum s-a sculat, a si început a cauta cu de-amanuntul prin asternut, sa vada ce poate sa fie. Dar a gasit nimica toata, caci furnicile parca intrara în pamânt; s-au mistuit, de nu se stie ce s-au mai facut.

— A dracului treaba! Uite ce blânda mi-a iesit pe trup. Sa fi fost nimica… parca nu-mi vine a crede. Însa mai stiu eu?… Ori parerea ma însala, ori s-a stricat vremea, zise împaratul; din doua, una trebuie sa fie numaidecât. Dar, pâna una-alta, ia sa ma duc sa vad: ales-au nisipul de mac acei nespalati, care-mi rod urechile sa le dau fata?

Si când se duce împaratul si vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Si, nemaiavând ce pricina sa le caute, ramâne pe gânduri.

Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalti si se înfatisaza împaratului, zicând:

— Preaînaltate împarate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam în pace si sa ne ducem de unde am venit.

— A veni ea si vremea aceea, voinice, zise împaratul, îngânând vorba printre dinti, dar pâna atunci mai este înca treaba; iaca ce aveti de facut: fata mea are sa se culce desara unde se culca totdeauna, iara voi sa mi-o strajuiti toata noaptea. Si daca mâine dimineata s-a afla tot colo, atunci poate sa ti-o dau; iara de nu, ce-i pati, cu nime nu-i împarti… Înteles-ati?

— Sa traiti, luminate împarate, raspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multa întârziere, caci stapânul ma asteapta si grozava urgie poate sa cada pe capul meu din asta pricina.

— Stapânu-tau, ca stapânu-tau; ce ti-a face el, asta-i deosebit de basca, zise împaratul, uitându-se chiorâs la dânsii. Ieie-va macar si pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însa pe mine cautati sa nu ma smintiti: fata si ochii din cap, caci atâta vi-i leacul; v-ati dus pe copce, cu toata smecheria voastra.

Dupa aceasta, împaratul îi lasa încurcati si se duce la ale sale.

— Aici înca trebuie sa fie un drac la mijloc, zise Gerila, clatinând din cap.

— Ba înca de cei batrâni; sageata de noapte si dracul cel de amiazazi, raspunse Ochila. Dar nu si-a juca el mendrele îndelung, asa cred eu.

În sfârsit, durai-vurai, seara vine, fata se culca si HarapAlb se pune de straja chiar la usa ei, iara ceilalti se însira tot câte unul-unul pâna la poarta, dupa porunca.

Si, când pe aproape de miezul noptii, fata împaratului se preface într-o pasarica si zboara nevazuta printre cinci straji. Dar când ajunge pe la strajerul Ochila, el, sireicanul, mi ti-o vede si da de stire lui Pasarila, zicând:

— Mai, fetisoara împaratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fata! s-a prefacut în pasarica, a zburat ca sageata pe lânga ceilalti si ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasa-te în seama lor daca vrei sa ramâi far’ de cap. De-acum, numai noi o putem gasi si aduce la urma ei. Taci molcum si haidem dupa dânsa. Eu ti-oi arata-o pe unde se ascunde, iara tu sa mi-o prinzi cum ti-i mestesugul si sa-i strâmbi gâtul oleaca, sa se învete ea de alta data a mai purta lumea pe degete.

Si atunci, odata si pornesc ei dupa dânsa, si nu merg tocmai mult si Ochila zice:

— Mai Pasarila, iacata-o, ia! colo, în dosul pamântului, tupilata sub umbra iepurelui; pune mâna pe dânsa si n-o lasa!

Pasarila atunci se lateste cât ce poate, începe a bojbai prin toate buruienile si, când sa puna mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, si se ascunde dupa o stânca.

— Iacata-oi, mai, colo, în vârful muntelui, dupa stânca ceea, zise Ochila.

Pasarila atunci se înalta putin si începe a cotrobai pe dupa stânci; si când sa puna mâna pe dânsa, zbr! si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna.

— Mai Pasarila, iacata-oi, ia! colo, dupa luna, zise Ochila; caci nu pot eu s-o ajung, sa-i dau o scarmanatura buna.

Atunci Pasarila se desira odata si se înalta pâna la luna. Apoi, cuprinzând luna în brate, gabuieste pasarica, mi ti-o însfaca de coada si cât pe ce sa-i suceasca gâtul. Ea atunci se preface în fata si striga înspaimântata:

— Daruieste-mi viata, Pasarila, ca te-oi darui si eu cu mila si cu daruri împaratesti, asa sa traiesti!

— Ba ca chiar ca erai sa ne daruiesti cu mila si cu daruri împaratesti, daca nu te vedeam când ai paslit-o, farmazoana ce esti! zise Ochila. Stiu ca am tras o durdura buna cautându-te. Ia, mai bine hai la culcus, ca se face ziua acusi. S-apoi, ce-a mai fi a mai fi.

Si odata mi ti-o însfaca ei, unul de-o mâna si altul de cealalta si hai! hai, hai! în zori de ziua ajung la palat si, trecând cu dânsa printre straji, o silesc sa intre în odaia ei, tot cum a iesit.

— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochila, daca nu eram eu si cu Pasarila, ce faceati voi acum? Iaca asa, tot omul are un dar si un amar; si unde prisoseste darul nu se mai baga în seama amarul. Amar era sa fie de voi, de nu eram noi amândoi. Si cu strajuirea voastra, era vai de pielea noastra!

Harap-Alb si ceilalti, nemaiavând ce zice, pleaca capul rusinati, multumind lui Pasarila si vestitului Ochila, caci le-au fost ca niste frati.

Si atunci, numai iaca si împaratul vine ca un leu-paraleu, sa-si ia fata pe seama si, când o gaseste sub straja, dupa cum nu se astepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciuda, dar nu avu ce face.

Atunci Harap-Alb iar se înfatisaza înaintea împaratului, zicând:

— Luminate împarate, de-acum cred ca mi-ti da fata, ca sa va lasam în pace si sa ne ducem în treaba noastra.

— Bine, voinice, zise împaratul posomorât; a veni ea si vremea aceea. Însa eu mai am o fata, luata de suflet, tot de o vârsta cu fata mea; si nu e deosebire între dânsele nici la frumusete, nici la stat, nici la purtat. Hai, si daca-i cunoaste-o care-i a mea adevarata, ia-ti-o si duceti-va de pe capul meu, ca mi-ati scos peri albi, de când ati venit. Iaca, ma duc sa le pregatesc, zise împaratul. Tu vina dupa mine, si, daca-i ghici-o, ferice de tine a fi. Iara de nu, luati-va catrafusele si începeti a va carabani de la casa mea, caci nu va mai pot suferi!

Si ducându-se împaratul, pune de piaptana si îmbraca la fel pe amândoua fetele si apoi da porunca sa vie Harap-Alb sa ghiceasca fata împaratului.

Harap-Alb, vazându-se pus în încurcala, nu mai stia ce sa faca si încotro sa-o dea ca sa nu greseasca tocmai acum, la duca. Si, mai stând el pe gânduri oleaca, cum e omul tulburat, îsi aduce aminte de aripa cea de albina si, scotând-o de unde-o avea strânsa, scapara si-i da foc cu o bucatica de iasca aprinsa. Si atunci, numai iaca se pomeneste cu craiasa albinelor.

— Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe umarul sau. Spune-mi, caci sunt gata sa te slujesc.

Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amanuntul si o roaga de toti dumnezeii ca sa-i dea ajutor.

— N-ai grija, Harap-Alb, zise craiasa albinelor; las’ ca te fac eu s-o cunosti si dintr-o mie. Hai, intra în casa cu îndrazneala, caci am sa fiu si eu pe-acolo. Si cum îi intra, stai putin si te uita la fete; si care-i vedea-o ca se apara cu naframa, sa stii ca aceea este fata împaratului.

Atunci Harap-Alb intra, cu albina pe umar, în odaia unde era împaratul si cu fetele, apoi sta putin deoparte si începe a se uita când la una, când la alta. Si cum sta el drept ca lumânarea si le privea, cu bagare de seama, craiasa albinelor zboara pe obrazul fetei împaratului. Atunci ea, tresarind, odata începe a tipa si a se apara cu naframa, ca de un dusman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndata face câtiva pasi spre dânsa, o apuca frumusel de mâna si zice împaratului:

— Luminarea-voastra, de-acum cred ca nu mi-ti mai face nici o împiedicare, pentru ca am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-ati poruncit.

— Din partea mea poti s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împaratul, ovilit si sarbad la fata de suparare si rusine; daca n-a fost ea vrednica sa va rapuie capul, fii macar tu vrednic s-o stapânesti, caci acum ti-o dau cu toata inima.

Harap-Alb multumeste atunci împaratului si apoi zice fetei: — De-acum putem sa mergem, caci stapânu-meu, luminarea-sa nepotul împaratului Verde, a fi îmbatrânit asteptându-ma.

— Ia mai îngaduieste putin, nerabdatorule, zise fata împaratului, luând o turturica în brate, spunându-i nu stiu ce la ureche si sarutând-o cu drag; nu te grabi asa, Harap-Alb, ca te-i pripi. Stai, ca mai ai si cu mine oleaca de vorba: înainte de pornire, trebuie sa mearga calul tau si cu turturica mea sa-mi aduca trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii în capete. Si de-a veni turturica mea înainte cu smicelele si apa, ia-ti nadejdea despre mine, caci nu merg, fereasca Dumnezeu! Iara de-i avea noroc si-a veni calul tau mai întâi si mi-o aduce cele poruncite, sa stii ca merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.

Si atunci, odata pornesc si turturica si calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe jos, dupa cum cerea trebuinta.

Dar turturica, fiind mai usoara, ajunge mai înainte; si pândind tocmai când era soarele în cruce, de se odihneau muntii numai pentru o clipita, se repede ca prin foc si ia trei smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta, si apoi ca fulgerul se întoarce înapoi. Si, când pe la poarta muntilor, calul îi iese înainte, o propeste în cale si o ia cu magulelile, zicându-i:

— Turturica-rica, draga pasarica, ada la mine cele trei smicele de mar dulce, apa cea vie si cea moarta, si tu du-te înapoi de-ti ia altele si mi-i ajunge pe drum, caci esti mai sprintena decât mine. Hai, nu mai sta la îndoiala si da-mi-le, caci atunci are sa fie bine si de stapânu-meu, si de stapâna-ta, si de mine, si de tine; iara de nu mi li-i da, stapânu-meu Harap-Alb este în primejdie, si de noi înca n-are sa fie bine.

Turturica parca n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreaba de ce-i e cojocul; se repede si-i ia apa si smicelele cu hapca si apoi fuge cu dânsele la fata împaratului si i le da, de fata cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.

Vine ea si turturica mai pe urma, dar ce-ti e buna? — Alei, tolina ce-mi esti, zise fata împaratului; da’ bine m-ai vândut. Daca e asa, hai, porneste chiar acum la împaratul Verde si vesteste-i ca venim si noi în urma.

Atunci turturica porneste. Iara fata împaratului îngenunche dinaintea tatâne-sau si zice:

— Binecuvânteaza-ma, tata, si ramâi sanatos! Se vede ca asa mi-a fost sortit si n-am ce face; trebuie sa merg cu HarapAlb, si pace buna!

Dupa aceasta, îsi ia cele trebuitoare la drum, apoi încaleca si ea pe un cal nazdravan si sta gata de pornire. Iara HarapAlb, luându-si oamenii sai, încaleca si el si pornesc spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.

Mers-au ei si zi si noapte, nu se stie cât au mers; si, de la un loc, Gerila, Flamânzila si Setila, Pasari-Lati-Lungila si nazdravanul Ochila se opresc cu totii în cale, se opresc si zic cu jale:

— Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci si raul câteodata prinde bine la ceva.

Harap-Alb le multumeste s-apoi pleaca linistit. Fata vesel îi zâmbeste, luna-n cer a asfintit. Dar în pieptul lor rasare… Ce rasare? Ia, un dor; soare mândru, luminos si în sine arzator, ce se naste din scânteia unui ochi fermecator!

Si mai merg ei cât mai merg, si de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mintile, uitându-se la fata si vazând-o cât era de tânara, de frumoasa si plina de vina-ncoace.

Salatile din Gradina Ursului, pielea si capul cerbului le-a dus la stapânu-sau cu toata inima. Dar pe fata împaratului Ros mai nu-i venea s-o duca, fiind nebun de dragostea ei. Caci era boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat în roua diminetii, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, leganat de adierea vântului si neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în taraneste, era frumoasa de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Si de-aceea Harap- Alb o prapadea din ochi de draga ce-i era. Nu-i vorba, si ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, si în inima ei parca se petrecea nu stiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cântecului:

Fugi de-acole, vina-ncoace!

Sezi binisor, nu-mi da pace!

sau mai stiu eu cum sa zic, ca sa nu gresesc? Dar stiu atâta, ca ei mergeau fara a simti ca merg, parându-li-se calea scurta si vremea si mai scurta; ziua ceas si ceasul clipa; da, cum e omul când merge la drum cu dragostea alaturea.

Nu stia sarmanul Harap-Alb ce-l asteapta acasa, caci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea. Însa vorba cântecului:

De-ar sti omul ce-ar pati,

Dinainte s-ar pazi!

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine va spuneam ca turturica ajunsese la împaratul Verde si-l înstiintase ca vine si Harap-Alb cu fata împaratului Ros.

Atunci împaratul Verde a si început a face pregatire, ca pentru o fata de împarat, dând si porunca sa le iasa întru întâmpinare. Iara Spânul icnea în sine si se gândea numai la razbunare.

În sfârsit, mai merge Harap-Alb cu fata împaratului cât mai merge, si de la o vreme ajung si ei la împaratie.

Si, când colo, numai iaca ce le ies înainte împaratul Verde, fetele sale, Spânul si toata curtea împarateasca, ca sa-i primeasca. Si vazând Spânul cât e de frumoasa fata împaratului Ros, odata se repede sa o ia în brate de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brânceste cât colo si zice:

— Lipseste dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, s-am venit pentru Harap-Alb, caci el este adevaratul nepot al împaratului Verde.

Atunci împaratul Verde si fetele sale au ramas încremeniti de ceea ce au auzit. Iar Spânul, vazând ca i s-a dat viclesugul pe fata, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb si-i zboara capul dintr-o singura lovitura de palos, zicând:

— Na! asa trebuie sa pateasca cine calca juramântul! Dar calul lui Harap-Alb îndata se repede si el la Spân si-i zice:

— Pân-aici, Spânule! Si odata mi ti-l însfaca cu dintii de cap, zboara cu dânsul în înaltul cerului, si apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul pâna jos praf si pulbere. Iara fata împaratului Ros, în valmasagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjura de trei ori cu cele trei smicele de mar dulce, toarna apa moarta, sa stea sângele si sa se prinda pielea, apoi îl stropeste cu apa vie, si atunci Harap-Alb îndata învie si, stergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

— Ei, da’ din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult si bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împaratului Ros, sarutându-l cu drag si dându-i iar palosul în stapânire.

Si apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împaratului Verde, îsi jura credinta unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul si împaratia totodata.

Dupa aceasta se începe nunta, s-apoi, da Doamne bine!

Lumea de pe lume s-a strâns de privea,

Soarele si luna din cer le râdea.

S-apoi fost-au fost poftiti la nunta: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor si Craiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul florilor!

Si mai fost-au poftiti înca: crai, craiese si-mparati, oameni în seama bagati, s-un pacat de povestar, fara bani în buzunar. Veselie mare între toti era, chiar si saracimea ospata si bea!

Si a tinut veselia ani întregi, si acum mai tine înca; cine se duce acolo bea si manânca. Iar pe la noi, cine are bani bea si manânca, iara cine nu, se uita si rabda.

FINAL

4 Comments for this entry

Leave a Reply