Amânduror părţilor răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră şi pen tru venirea Inorogului la împreunare foarte amintea să-i fie cu multe giuruinţe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vârvul dealului puţină urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Şoimul, vădzind că după făgăduinţa carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinţii încă mai mari şi mai fără lege vicleşuguri să facă îi porunceşte, socoti (că mai bine ieste într-o dzi de o mie de ori a muri decât ochiul cel ce toate într-ascuns vede o dată a amăgi), şi tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteşug să-i dobândească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dânsul de acea imăciune cu rat şi neimat să-l cunoască. Deci Şoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisese nicicum de ştire având, şi pentru vicleşugul Hameleonului nici cum prepuind, Hameleonului ştire trimasă ca cum mai curând să vie, căci are cuvânt să-i grăiască şi poruncă să-i poruncească.
Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului şi a împreunării lor purtând, fără altă zăbavă, sărind, la Soim să dusă. Cătră carile Şoimul: ,,Du-te, dzice, o, priietine, şi Inorogului ştire dă precum răspunsul ce aşteptam mi-au vinit, deci, oricând va putea, iarăşi la locul dintâi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putinţă, unde să află aş merge, dară multe pricini înainte să pun, carile despre acea cale mă împiiedecă. Întâi că, mărgând eu acolo, alalţi tovarăşi poate într-alte prepusuri să între; a doa, că macar că pentru prepusuri vânturoase ca acestea atâta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vânarea unii Potârnichi, mai vârtos decât s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, câteva pene din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptedze, câteva dzile în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit; şi aşe, la înălţimea munţilor a mă sui peste putinţă îm ieste.” Hameleonul, poruncă lui plăcută şi dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă şi de tâlcuirea visului său cea dintâi iarăşi tare a nedejdui apucă. Ca acestea dară în gând clocotiia, iar din cuvânt cătră Şoim dzisă (cu îndrăzneală grăind şi pentru cuviinţa dreptăţii pomenind): ,,O, domnul mieu, înţelepţii cuvintele înde site a suferi obiciuiţi sint, cu care sentenţie şi eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută şi o asu preală întregilor la minte plăcută, cătră tine de voi arăta, ier tăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva osteninţele mele în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului să fie, că precum bine ai cunoscut, dreptului acestuia grele năcazuri şi nespusă strâmbătăţi i s-au făcut şi încă altele mai mari a i să face (pre cât pociu cunoaşte) urâtorii dreptăţii cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum şi mai denainte am dzis (cine adevărat iubeşte, gânduri de negândit gândeşte şi prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăşi mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ţie, şi eu iată că după porunca ta ştire îi voi da, iar el, după cuvântul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-şi să să mute precum peste putinţă ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu cumva alte meşterşuguri de vicleşuguri să fie, şi apoi toată ocara asupra mea va rămânea şi toată lumea numele vândzătoriului şi porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atâta pentru strâmbă poreclitura mea, cât pentru fără cale doseditura lui m-aş pedepsi” (o, jiganiia făţarnică, o, vas spurcat şi lingură scârnavă, cum răutatea în inimă amestecând, cu gura cele ce ştiia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză).
Şoimul, de spurcat vicleşugul lui aşeşi nicicum prepuind, de acestea ce-şi propune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, şi precum (mai bine fără purtarea duhului, decât cu purtarea ocărâi a fi socoteşte) îi dzicea.
Hameleonul acmu, deplin cunoscând precum gândul Şoimu lui nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvân tului decât viaţa mai scumpă ţine, de acolo ieşind, întâi la dulăi să dusă, şi toate câte Şoimul îi poruncisă şi pentru vinirea Ino rogului la împreunare, precum peste puţine dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la Crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală:,,Bucură-te, domnul şi stăpânul mieu milostiv”, dzisă. Crocodi lul: ,,Ce poate fi aceasta a ta lascavă şi voioasă arătare? Oare ţie vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simţit?” (Că zavist nicii pentru răul altora decât de binele său mai mult să bucură). Hameleonul dzisă: ,,Amândoaă părţile întrebării, o, domnul mieu, adevărate şi precum sint le-ai cunoscut. Şi cum să nu mă bucur, de vreme ce prada ţ-am apropiiat, vânatul la strâmtori ţ-am încuiat, masă întinsă ţ-am deşchis şi bucate săţioase ţ-am gătat şi, în scurt să dzic, toate după poftă şi după voie s-au tâmplat. Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiş să coboară, la uşile a toate poticile dulăii stau gata să puie zăvoară, toate întrările şi ieşirile lui viteji vânătorii şi neosteniţi gonitorii tare le străjuiesc şi vârtos le păzesc (căci aşe cu dulăii să vorovisă). Deci altă cale de scăpare şi potică de fugă nu-i rămâne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu câteva ceasuri a străjui de nu să va leni, fără greş de biv pradă domnul mieu va dobândi, eu asupra nepriietinului voi izbândi şi preţul îndzăcit şi însutit îmi voi plăti. La strajea nopţii dintâi pogorârea la prundiş îi va fi, paza dulăilor despre alte părţi nu va lipsi şi, aşe precum soco tesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini. ” Crocodilul,acestea audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: ,,Eu, pre cât din sunetele cuvintelor lu mii am putut înţelege, tu şi cu Inorogul mare dragoste aveaţi şi odânăoară într-un loc nedespărţiţi lăcuiaţi, atâta cât sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmaşă neprietinie şi de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să să fie tâmplat? Cu dreptul voiu să-mi spui.”
Hameleonul, de nenedejduită întrebare ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoşii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările fără veste ca bezmeticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvântul (minciunosul tatăl minciu nii şi minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli şi spurcata basnă născu, dzicând: ,,Aceasta întrebare până acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse şi de nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată cu moartea le-aş descoperi. Ce de vreme ce domnul mieu acesta lucru a mă întreba şi dreptatea carea asu pra lui aşi avea a afla învoieşte, pre cât mai pre scurt voi putea (de vreme ce la Inorog a mă duce vremea mă grăbeşte) a te înştiinţa mă voi nevoi. Va şti dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă de la fântânele de singe a aduce obiciuit era. După ce şi eu mai la vârstă am sosit şi cofa în mână a râdica, apa din fântână a scoate şi coromâsla pre umere a purta a putea am început, cu tată-mieu împreună adese fântânele cele de singe la rădăcinele Munţilor Vrăjbii izvorâtoare cercetam. Munţii aceştea, departe, în ţara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăţ, şi în gios, spre amiadzădzi, în lung şi în lat atâta de mult să trag, cât cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor merge au ţinut dzic precum până la ocheanul apusului ocolesc şi ca un zid în giur împregiur toată rătundzala pământului îngrădesc.
Aşe, noi dară pentru trasul apii adese la acei munţi mărgând şi din care izvor apa mai cruntă şi fierbinte ar fi ispitind (căci apa aceia cu fierbinteala, iară nu cu răceala setea stâmpără), odată în vârvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vârvul a căruia un puţ prea adânc şi mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puţului ciutura cu hârzobul slobodzind, după ce cât era funia de lungă au mărs, după ce învălitorile ca petelor şi încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puţului agiungând, precum de o umedzală ciu tura să fim împlut am simţit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roşie, ce albă era, din carea, gustând, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Şi îndată, precum muntele cela ce lapte izvoreşte să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puţului un tânguios glas: ,,Vai, ţiţi şoarele mele, vai, lăptişorul mieu, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăz neţul şi obraznicul acesta carile pieptul Biruinţii a apipăi şi ţiţişoarele fiicăi mele de gurguie a suge nu s-au temut?” Tată mieu, glasul acel aşe de tângâios şi aşe de mângâios audzind, îndată descântecul necromandiii asupra laptelui a descânta începu (căci precum duhul Biruinţii să fie într-acesta chip strigat price pusă). Laptele, după descântec, îndată a să închega şi mădu larele unul de altul a să lega începură. După aceia vinele preste oase întindzându-să, toate părţile trupului a să clăti şi supţirea peste dânsele pelicioară a să lipi vădzum. Şi aşe, îndată o fi cioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprâncenele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii râdica, cu cuvântul dzilele în cumpănă măsura, cu răspun sul sufletul de la mormânt înturna, iar cu singur numele Biruinţii toată frumseţe biruia şi covârsiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită şi boală netămăduită simţiiu şi cătră părintele mieu: ,,O, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut” (că decât rana dragostelor şi decât boala iubostelor mai primejdioasă nici ţiru licii au vădzut, nici doftorii au audzit) ,,şi decât meşterşugul pre morţi a înviia, mai bine meşterşugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naşte să fi învăţat” (că în statul acesta a vieţii de dra goste pătimitoare, moartea decât viaţa mai poftită ieste). Tatăl mieu, în nerupt lanţuhul dragostelor legat şi aşe de tare înfăşurat vădzindu-mă, dzisă: ,,Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micşorimea vârstei (căci pururea copil ieste), ce după tare arcul ce trage şi ascuţită sigeata ce în ficaţi înfige, cei ce-l măsură, îl cunosc. Ce cât spre această a ta de curând scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvântul şi cu meşterşugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atâta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată dep lin nu vine) foarte rău îmi pare, de vreme ce ficioara aceasta, din lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pântecele ei spre zămislirea simenţiii locuri ş-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cât adânc meşterşugul mieu a afla poate), ce şi acela pre cât cu anevoie îi ieste aflarea, cu atâta mai cu nevoie ieste, aflându-l, cu dânsul după voie cineva a să sluji.” Eu cătră tată-mieu dziş: ,,Pentru stârpie şi pentru a zămislirii leac a cerca, lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu de odată leacul nesuferelii mele fără zăbavă aflând, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vreme vom putea cerca” (că înţelepţii întâi nevoia, apoi treaba caută). Şi, ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl mieu îndată descântecul dragostelor în capul ficioarii descântă şi, trii peri din cosiţă-i zmulgându-i, unul la grumadzi, altul la braţe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficioarii de tot trupul mieu să să fie legat şi inima ei în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Şi aşe, ea ochii de la pământ râdicându-şi, ca lumina soarelui în stele oglindă frâmseţelor ei mă făcu şi în mine pre sinea şi în grozăviia mea frâmseţe ei a videa i să părea (că ochii dragoste lor nu ce ieste, ce precum îi plac văd). În scurt, pe Biruinţă dra gostele o biruiră, şi Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele mieu, din somn deşteptându-mă, dzisă: ,,Eu în dzile bătrân şi la ani învechit sint, o, fiiule, ce cuvintele mele po meneşte. Între a lumii jigănii Inorogul să află carile în vârvul cor nului mare vârtute poartă şi împotriva a toată pătimirea putere are. Deci, vreodânăoară cu dânsul a te împreuna de ţi să va tâmpla, pre cât vii putea în prieteşugul lui vârtos a te lega sileşte, că el numai pântecele Biruinţei spre roada simenţiii neamului tău a deşchide poate.” Aşedară, părintele mieu, Apariul, învăţătura dându-mi, dintre vii au ieşit. Iară eu în multă vreme cu Biruinţa la un loc şi într-un pat vieţuind, nicicum numelui următoriu şi neamului adăogătoriu de la dânsa să iau nu m-am învrednicit. Deci târdziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducându-mi, toate pustiile Araviii a cerca şi toate părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, până locul şi lăcaşul Inorogului am aflat. Aflându-l, de dânsul cu mare cinste m-am lipit, tovarăş în toate căile nedes părţit şi slugă în toate slujbele neostenit m-am făcutu-i, nici în viaţa mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai o data macar vârvul cornului lui de moale pântecele Biruinţei mele să lipască am nedejduit. Şi pentru ca pologul stidirii să să râdice şi supt singurătate acoperemântul necunoştinţii să să arunce, de multe ori şi mai în toate dzilele, la culcatul şi la sculatul lui, eu trebe în câmp îmi scorneam, iară Biruinţei lingă dânsul să să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stârpirea pântecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamu lui şi seminţiii mele neclătit au statut. Eu, într-această asprime şi neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei şi pofta ini mii, carea îmi era, cerându-i, cu mare urgie şi mânie, simbrie ca aceasta a-mi da au tăgăduit, şi precum el Dianii, şi nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns.
Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate şi ce mai dreaptă pricină spre izbânda lui a mi să da? Şi ce mai uscată iască spre aţiţarea răsplătirii decât opreala simbriii şi tăgada dreptei pofte a să afla poate? Şi aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea până la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi şi precum,,bună nedejde am, astădzi izbânda mea şi plata lui, precum ţ-am spus, îndzăcit şi însutit să va plini.”
Aşedară, Hameleonul sfârşit spurcatei şi năpăstuitoarei basne puind şi toate vicleşugurile pre cât mai pre-ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înşelăciune închinându-să, dzisă: ,,Leul şi Vulturul ceresc în veci lăudat şi toate pasirile şi dobitoacele cereşti preste veci slăvite să fie, carii faţa domnului mieu cea de lumină slobodzi toare şi sănătatea lui ceia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acestea, dumnealui Şoimul cu plecăciune sănătate trimiţind, roagă şi pofteşte ca, după făgada carea aţi dat în această sară, de iznoavă, dorita-ţi împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ţi vesti şi toate de fericire a-ţi povesti are.”
Inorogul, amânduror închinăciunilor celea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dând, dzisă: ,,De împreunarea Şoimului cu dragoste bucuros sint (că cu priietinul adevărat şi de credinţă vrednic, cine va împreunare şi voroavă trebuitoare a avea, între cele de frunte fericiri să numără), însă în ceastă sară, după poftă-i a face, o pricină (şi aceasta dreaptă precum mi să pare) mă opreşte, de vreme ce noi sorocul neprieteşugului şi dzua prie teşugului până în 1500 de minute pusesem, şi acmu, peste so roc răspunsul trecând, urmadză ca şi legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurământului şi întărirea cuvintelor trebuitoare şi într-îmbe părţile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăşi la locul ştiut să ne împreunăm. Că măcar că despre omeniia şi întregimea Şoimul lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurământurile o dată date, cu vremea urgiia cerească a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvântul necredzătoriu şi la tot giurământul prepuito riu să arată, acela de călcarea a tot giurământul pururea gata ieste),ce de la buni priietini la ureche mi-au vinit precum croco dilul la ţărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neştiinţă înalgiosul să mi să facă.”
Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleşugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cât ştiinţa bună, în tulburare, mângâiere, pre atâta ştiinţa rea, în lineşte, tulburare aduce). Şi cu grele giurământuri şi straşnice blăstămuri a să giura şi a să blăstăma începu, precum acestea nighina nepriietinului între sămânţa grâului şi mugurul pădureţ în hultuoana domesnică, hultuită să fie: ,,Însă iarăşile, o, dom nul mieu, de vreme ce ca acestea la ureche-ţi s-au sfârâit (e c e crosocÓhn ), aibi grijă (că vicleşugul înţeleptului cu multul mai cumplit ieste decât a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului! Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-şi supt nu mele altuia mai denainte a o vârî sileşte.)1 Că domnul bine ştie (că firea decât deprinderea mai veche ieste şi totdeauna clevete le rele strică obiceele bune), de unde poţi prepune că dintr-aceste sunate să fie vreunele şi adevărate. Iară cât despre partea mea ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Şoimului, nici în voroavă-i meşterşug şi-n faptă-i vicleşug macar cevaş n-am priceput (caută aicea giurământul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce şi de acestea prepusuri foarte tare a te adeveri şi a te odihni voi sili.
” Aşedară, Hameleonul întorcându-să, în cale gândurile cele fără cale procitiia şi de pomenirea străjii crocodilului nu puţină întristare simţiia, ce ca valurile ţărmurii una după alta chitelele inima îi izbiia, socotind precum silţa i s-au vadit şi laţul i s-au des coperit. Apoi iarăşi singur şie parigorie şi mângâiere făcându-şi, în sine dzicea: ,,Pentru crocodil Şoimul cevaşi macară nu ştie, cari le, de ar fi ştiut adevărat, ştire i-ar fi dat. Dulăii şi Râsul să-i spuie, de ar fi şi vrut, n-ar fi putut, căci nici vremea i-au lăsat, nice strâmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce aşeşi de aşi şti că piielea de pre mine ştie cele ce dzac în mine, singur mie samă făcându-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-aşi spândzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gândului neadusă nelăsând (căci înţeleptul mai mult de cele împo trivă decât de cele după voie chiteşte), de lucrul ce-şi prepune, precum adevărat să fie înţeles dzice, şi ce nu ştie arată că ştie, pentru ca adevărul ştiinţii să agonisască.” Ce, după lineştea mângâierii aceştiia, iarăşi furtuna întristării i să scorniia, dzicând:,,Bine că macar că de crocodil adevărată ştiinţă nu are, dară iată că de dânsul prepus are, de ce are prepus are şi grijă, de ce are grijă are şi pază, şi cu paza bună din primejdia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată puterea meşterşugurilor să-mi cheltu iesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scoţ şi după pofta voii mele la locul prundişului să-l cobor, în carile toată nedej dea tâlcuirii visului mieu să sprijăneşte.”
Acestea răul rău gândind şi cu chiteala învălindu-le şi dez vălindu-le, la Şoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-aces ta chip grai: ,,La Inorog am fost, de cât poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata şi la cuvânt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea-i îndată o pricină află, ce şi aceia cu întreagă şi înţeleaptă socoteală ieste, de vreme ce dzice că so rocul carile aţi fost pus să fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverinţa cuvântului pofteşte. Mai ieste şi altă pricină, carea oarece în gânduri puindu-l, nu puţin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înţeles, carile, sau pentru dânsul, sau după obiceiul lor, trecătoarele apelor să fie pădzind şi, sau cu ştiinţa a altor dulăi, să nu cumva preste ştiinţa ta ce nu gândeşte el şi ce nu-i pofteşti tu să i să tâmple. Pentru carile a-l mângâia, cu fel de fel de socotele şi cu multe giurământuri din prepus a-l scoate cât am putut am nevoit, şi precum acestea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclenii jigănii). Aşijderea, despre partea ta unele ca acestea să să lucredze, lumea de s-ar clăti, peste putinţă ieste; nici dulăii, sau altcineva, preste ştiinţa ta ceva, nu numai a face, ce aşeşi mai nici a gândi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, aşe ştiu, aşe şi credzu). Ce el în cuvintele mele de tot a să odihni poate să nu poată. De care lucru, cu tot de-adinsul din prepusuri ca acestea să-l scoţi trebuie, ca binele cu bine făcând, toate deplin şi cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutăţii undiţile vicleşugului spre vânarea şi moartea binelui din faţă până în fundul mării necunoştinţii aruncă).”
Şoimul, despre inima sa curat ştiindu-să, pentru alţii lucrul a cerca să apucă, şi aşe, îndată pre dulăi la sine chemând, de au ceva ştire pentru îmbletele crocodilului vârtos îi întreba. Ei alalt vicleşug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să giura, precum nu de îmbletele lui să ştie, ce aşişi nici de nume-i până acmu să nu fie audzit. Aşe, dulăii în strâmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie până într-atâta urmele vicleşugului şuvăisă, cât şi soţiile vicleşugului a i le cunoaşte deplin nu putea) şi tot prepusul de la mijloc cu vârtoase blăstămuri râdica. Şoimul, în multe isteţ şi provideţ, iară intr-aceasta pristăviii sale bizuin du-să, prost şi lesne credzătoriu să arătă. Deci dulăilor credzind şi despre Hameleon nici cum prepus având, supt răutatea alto ra, dreptatea şi bunătatea sa prea ieftin vându, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind:
După închinăciune: ,,Câte prin Hameleon mi s-au dzis, m-am înştiinţat. Deci pentru prepusurile carile grijea ţi le-au scornit, ade verit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Şi mă crede că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel şi pre duhul a toată viaţa mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleşug, nici la alţii a fi am simţit. Ce orice pentru folosul vostru ar fi, aceia silesc, nevoiesc şi învoiesc.” Acesta răspuns Hameleonul de la Şoim luând, îndată înapoi la Inorog să întoarsă, căruia, după citeala slovelor, de la sine ca acestea adăogea: ,,Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Şoimul cu ale sale drepte giurământuri, ale mele adevărate mainte dzise cuvinte adevereşte şi mai vârtos eu (carile în dragostea ta ne mărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul şi pre dânsul, şi pre dulăi tare am ispitit şi dintr-alţi a lor pre dinafară ce au is coade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cât negrul supt unghe lucrul acesta aşe a fi nu l-am aflat. Acmu dară, alalte în deşert prepusuri din socoteală scoţind (şi mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cani necioplite slobod), la poftita-ţi împreunare îl priimeşte (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsifisie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc.)
Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoaţă, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înştiinţat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), apoi dreptăţii sale lăsindu-să şi megalopsihii<i> sprejinindu-să, precum în desară la locul ştiut să va coborî, cuvânt dede (că singele carile ieste să cură, în vine a rămânea cu anevoie ieste).
Hameleon, plin de duhul răutăţii şi înflat de vântul fărălegii, cu mare bucurie din vârvul muntelui nu numai cu picioarele vi cleniii alerga, ce şi cu aripile diavoliii zbura, căci în săvârşirea răutăţilor ca furnica în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea şi pre Hameleon în dzua izbândii îl aştepta. Aşedară el, cu atâta agerie slobodzindu-să, întâi la crocodil, pentru ca de vini rea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi aler gă cărora bună nedejde să aibă le vesti, căci sfârşitul tuturor os tenelelor s-au apropiiat şi nepriietinul în lavirinthul neştiinţii s-au încuiat. Iar de ciia înainte toată treaba nu în nevoinţă, ce în voinţa lor rămâne, dzicea, şi, precum vor pofti, aşe cu dânsul a face vor putea, îi adeveriia.
De acolo la Şoim întorcându-să, de fără prepus în desară vini rea Inorogului îl înştiinţă. Aşijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite şi şicuite cuvinte arunca, dzicând: ,,Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri şi în toate părţile fără preget alergături, slujba carea asupră-mi am luat, spre cel de obşte folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc. Numai iarăşi a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile pen tru priietinul său cât pentru sine să îngrijliveşte), să nu cumva preste ştiinţa ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, şi aşe, mare necinste şi ocară de numele tuturor decât pri poiul de aramă mai tare să va lipi. Atâta numai că în lume eu mai prelesne a mă curăţi voi putea, de vreme ce în adeverinţa cu vintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale mele giurământuri şi ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte l-am adeverit şi la locul prundişului l-am coborât.” Şoimul, oarecum cani cu mânie: ,,Lasă, rogu-te, dzisă, că destul îţi sint cuvintele deşerte şi şicuite, cu carile până acmu urechile mi-ai mâncat (că de multe ori sufletul sămă lăuitoriu cuvinte decât vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucneşte). Că ce fărălege ar fi aceasta, ca după atâta legături şi întărituri, lu cru împotriva precum a muritorilor, aşe a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnădzău în curată inima mea împuţite spurcăciuni ca acestea să între. Ce du-te de te odihneşte, căci ştiu că vii fi ostenit şi pentru acestea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtând, căci grijea cinstei cuvântului şi numelui mieu eu o ştiu păzi.” Hame leonul dzisă: ,,Facă cereştii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducându-mă, aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veţi avea ştire să aib, şi aceasta nu pentru altă, ce numai de plini rea cuvintelor lui înştiinţându-mă, somn cu lineşte şi noapte fără gânduri să petrec.” ,,Fi-va”, Şoimul dzicându-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curând în strat s-au aruncat, până nu de tare străjuirea crocodilului s-au înştiinţat (că toţi viclenii în răutate grij livi, iară în bunătate trândavi sint).
Iară Inorogul, după datul cuvânt, dacă ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, la locul orânduit să coborî, unde şi Şoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părţile cădzutele ţeremonii să isprăviră, Şoimul voroava într-aces ta chip începu: ,,Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintâi în inimile noastre s-au zămislit şi până în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu are). De vreme dară ce dintâi, de sfânta-ţi dreptate înştiinţându-mă, acmu calea dreptăţii a călca şi urmele credinţii în cărarea adeverinţii a pune voiu. Va şti dară iubitul mieu priietin că după voroava dintâi, dintr-îmbe părţile ce mai cu folos şi mai de cinste ar fi, aceia a isprăvi, cu gândul, cu cuvântul, cu lucrul şi cu totul în tot chipul am silit (ce voia slo bodă ieste o împărăţie mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strâmba asupreală biruinţă a avea poate). Iară acmu, preste toată nedejdea, răspuns nenedejduit luând, precum cuvintele Corbu lui în vreun stătătoriu temeiu nu să aşadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aşedzare sau cu adeverinţă pociu nedej dui (că depre unghe leul cu toţii cunosc, iară de pe cuvânt ini ma înţelepţii numai a iscodi pot). Iară pricina aceştii a mele nene dejduirii ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaşte, carile nu îmtr-îmbe părţile, ce numai ce după a sa voie şie de folos a fi i să pare, aceia prin a mea nevoinţă lui să să facă sileşte, adecă ţie în viaţă cădere, iară mie în cinste scădere sirguieşte. De vreme ce, după porunca carea dintâi de la dânsul aveam, pacea şi dragostea adevărată înţelegeam, iară acmu, de pre cărţile ce-mi scrie şicuită şi vicleană o cunosc, lucru carile inimii mele foarte scărăndăvicios şi dreptăţii foarte urâcios ieste. Spre carile în viaţă nici gura mi să va deşchide, nici limba mi să va întinde, nici mâna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpânului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lege, nici vândzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decât porunca stăpânească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem). Deci tot adevărul ieste că celea de carile despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acelea ei şi în gând şi în cuvânt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele ini mii şi dzilele veacului priveşte după faptă în trup şi-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul şi nevădzutul priie tin nesupărat şi nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, şi mai tare, şi mai bună pază îţi trebuie, nici în cuvintele cuiva încredinţare să aibi, de vreme ce, nu numai pre tine, ce şi pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii mele, otrava să vândză, carea în pântecele celor ce o vor întinde, sau nevino vatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor priietini numărându-mă, înaintea cerescului Vultur, cu toată adeverinţa inimii mă giur că în viaţa mea de bine voitoriu să-ţi fiu şi oricând şi ori în ce a-ţi sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvânt îţi dau.”
Inorogul aceste cu fierbinteala adeverinţei cuvinte ascultând, precum de năcazul carile videa că asupra dreptăţii vine, grăieşte, în scurt pricepu şi mai mult altă voroava nelungind, Şoimului mulţămită făcu, căci n-au ascuns despre dânsul tot adevărul, şi într-acesta chip, după mulţămită, îi grăi: ,,După giurământurile carile spre dragostea şi prieteşugul între noi din singura a inimii tale plecare ai făcut, de acmu înainte frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frăţiorul mieu, cani pre scurt o poveste să-ţi spuiu, cu ascultarea să nu te leneşti te poftesc (că în trii chipuri şi ca cum prin trii porţi înluntrul pala turilor cunoştinţii lucrurilor a întra putem: prin pildele celor tre cute, prin deprinderea cestor de acmu şi prin bună socoteală ce lor viitoare). Deci istoriile încă o parte a ceştii sentenţii fiind, din cele multe una ieste aceasta: Odânăoară, frate, era un păstoriu de râmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta în proastă viaţă ca aceasta dz ilele petrecându-şi, nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într o dzi, cu altul (carile din cetate viind, pre acolea a trece i să tâmplase) în voroavă cădzind, pentru numele cetăţii în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce şi cum ar fi, nicicum în min tea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o şură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proşti cele vădzute numai a închipui poate). Deci cum şi ce ar putea fi cetatea ca să să înştiinţedze, cu pofta aprindzindu-să, râmătorii în câmp pustii lăsind şi oarece fărmuşuri de pâne carile cu sine avea, în glugă luând, pre drumul pre carile drumăţul vinisă vârtos purceasă. Aşe, într-acea dzi până în sară calătorind, unde întunerecul îl apucă, acolea popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusese. De vreme ce împăratul carile acelor olaturi stăpâniia şi într-acea cetate împărăţiia, în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieşise şi moştinitoriu din trupul său nelăsind, între domnii şi senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie şi zarvă să făcu (căci la stăpânire toţi vred nici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie prii meşte). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obşte aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetăţii, carea spre răzsărit caută, să iasă, şi ori pre cine mai înainte, veri din streini, veri din cetăţeni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărăţii<i> şi la corona monarhiii să-l râdice. Deci după sfa tul de cu sară, de dimineaţă sculându-să (căci nici norocul porca riului dormiia), lângă drum pre porcariu din pajişte sculându-să şi la urduroşii ochi cu mânule frecându-să, aflară, pre carile îndată cu cinste râdicându-l şi din rufoase sucmane în porfiră prime nindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu, până la curţile împărăteşti petrecându-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvântul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalţi dzisă: ,,(Celea ce noro cul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieşi), în care chip şi împăratul acesta cu vreme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocie nu din deşartă fanta zie scornită să o socotiţi, ce aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie, ce de porcie s-au apucat, de vreme ce, pre câţi în satul în carile porcii păştea, pentru ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stătut. (Că stăpânul nou după pizma veche a izbândi spurcat lucru ieste.)” Şi adevărat că împărăţiia aceia până mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare primejdie de pohârnire sosind şi acmu ca un pojar în fânul uscat răutate-i în toate părţile lăţindu-să şi ijdă rându-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşe, cu toţii sculându-să, în aşternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia aflându-l, şi dzilelor, şi tiraniii sfârşit îi pusără. Într-acesta chip, o, frate, şi epitropiia Corbului arată că, pre cum el Corb, aşe cuvintele, dzisele şi faptele de Corb îi sint; şi cu vreme, cu glasul ce are, singur şie şi menitoriu şi chedzilor izbânditoriu îşi va fi. Iară când şi cum aceasta s-ar tâmpla (iz vodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate).” Aşedară, Inorogul şi Şoimul, prin câtăva vreme a nopţii pil duind şi vorovind, să sculară şi, amândoi frăţeşte îmbrăţişându să şi sărutându-să, iarăşi pre numele cerescului Vultur să giurară, ca până la moarte priietini nedespărţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării şi mână sprejenirii să-şi fie şi dra gostea vecinică şi neimată să ţie.
Şi aşe, despărţindu-să, Şoimul, ieşind, la locul său să dusă, iară Inorogul, ştiind că după coborârea lui poticele munţilor s-au închis (că cei ce în munţi lăcuia nopţile poticele până în răvărsatul zorilor încuiate a le ţinea obiciuţi era) şi precum înapoi a să întoarce cu putin<ţă> a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a trece în credinţa valurilor să lăsă. O, lucru jelnic şi de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia cerească pe dreptul de la vi clean a să dosedi lasă şi cel curat în laţul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovedele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puţină înăduşala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotelele muritorilor şi cu dânsele împreună lucrurile lumeşti ar stăpâni. Ce prepusul tvn automctwn râdi când, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt până la sfârşit atingând, şi pre fietecare cădere, la vremea şi orânduiala sa, tare aşedzind, rămâne ca tot prostul din cele vădzute pre cele nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată şi precum (răul pentru dzua rea să păzeşte, iară bunul ca meta lul în foc cu nevoiele să lămureşte) să înţăleagă. Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dându-să (macar că şi aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orânduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdiii cea mai mică şi mai iuşoară a alege lucru înţelepţesc ieste) şi pre marginea apei în sus, spre crivăţ înotând, prădătoriul lacom la pradă în mare strajea nopţii calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărâmarea corăbiii în liman, o, faptă nefăcută şi poveste nepovestită şi audzită, îndată de la toţi hulită, o, lucrul diavolului supt meşterşugul Hameleonu lui, o, Hameleon decât diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată şi decât toată fiiara mai vrăjmaşă şi mai sălbatecă), iată de năprasnă crocodilul în valurile apei sunând şi vâjâind, asupră-i sosi. Inorogul, întâi huietul apei audzind, apoi şi chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleşugul mai denainte gătit simţi şi fără nici o împotrivire spre nesăţioasă vânarea lui să dede. Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiţă căscând, Inorogul, toată faţa vicleşugului şi izbânda vicleanului într-un cuvânt cuprinzând, dzisă: ,,(Satură-te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flămând şi nesăturat ai fost)”. Crocodilul, cuvânt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor îşi înfrână şi nu mele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu de-adins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleşugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspun dzind, ca mielul spre giunghere adus, mulcom tăcea şi numai dintr-adâncul inimii: ,,O, dreptate, o, izbândă!” striga (că în nevoi fapta pe făcătoriu oarecum peste cunoştinţă cunoscându-l, ca fiiul către părinte de apăsul ce are să jeluieşte). Iară după câtăva vreme socoti (că la vremea de trebuinţă cu cuvântul bine a să sluji şi tare a să nevoi lucrul înţelepţilor ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: ,,Nu socoti, o, jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriiat, sau căci acmu în puterea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca aceia port, ca carea socoteala întreagă vreo mângâiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gâtlejul tău a să înghiţi poate. Aşij derea, nici vreo întristare noaă, precum sufletului mi-i fi dat, să ţi să pară, de vreme ce din tinereţe şi aşeşi din copilărie cu furtu na a mă giuca şi în tot chipul a mă lupta obiciuit şi deprins sint, atâta cât nici ea din urgiile sale în mine ceva neazvârlit, nici eu de la dânsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc, şi mai vârtos cu aceasta mi să pare că toate sigeţile din tolbă să-şi fie vărsat, cu carile sau orânduiala vecinică într-un chip să să plinească, sau a mea îngăduinţă de acmu înainte ispitele ieste să-i batgio curească (căci precât primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atâta sfârşitul să nedejduieşte mai tare). Toţi muritorii pururea în sin doi sorţi purtăm, carii unul a morţii, altul a vieţii sint, şi amândoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părţile, în toate locurile şi în toate vremile din fire să tovărăşesc. Deci, oricarile povaţă înainte ne-ar merge, vrând-nevrând ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorţul morţii groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei adevărat înţelepţi pururea de batgiocură s-au ţinut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iară lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învaţă. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învaţă, şi aşe, nu de spaima cea mai groznică să îngro zesc, ce, ori cu ce tâmplare ar fi, periodul firii cutrierând, ocolesc, săvârşesc, şi, din robiia furtunelor scăpând, să mântuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriiere, ce cea de pre urmă mângâiere li să pare şi le ieste. Deci de vreme ce sorţul firesc la mine ştiut, aşteptat şi în samă nebăgat ieste, cu cât mai vârtos sorţul tâmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai nebăgat şi mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducându-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Ade vărat dară amară întristare inima mi-ar fi simţit când nepriieti nul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, când, prin a sa trufie şi nebăgare în samă, singur şie scădere şi nevoie îşi aduce). Iară acmu orânduiala viitoare nebiruită şi din toate părţile neclătită stând (nici asupra vântului vetrelele a întinde, nici în mijlocul furtunii cârma fără nedejde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară ceia a nebunului lucru ieste). Deci furtu na în mine urgiia a-şi plini mai denainte puind, supt numele cereştilor, viclenii muritori cu îndemnarea şi sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri fălcilor tale m-au vândut. Şi macar că nu a înţeleptului sfetnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul aşe, însă când la numele ceres cului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mângâiere şi de izbândă nedejde îi rămâne, că numele pre cari le cei fără de lege organ şi măiestrie răutăţii lor l-au făcut scuti toriu în nevoi, agiutoriu în strâmptori şi izbânditoriu în dziua mâniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereştii de nu să amăgesc ca peminteştii, după fapta carea au lucrat, în sfântul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună şi neîndoită nedejde am, că în curândă vreme (că la cel ce ştie suferi toată vremea scurtă ieste) ceia ce li să cuvine plată să-şi ia. Iară de nu, meşterşugul fortunii a supăra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganie (de ieste la neamul crocodililor pomenirea binelui), adu-ţi aminte că odânăoară în marginea a trii ape, la ce tatea carea cheia a doaă monarhii ieste, ne aflam. Unde tu foamea cu ce să-ţi domoleşti neavând, eu cu hrană de biv te-am agiutorit şi din gura morţii (carea decât tine mai rea şi mai vrăjmaşă jiganie ieste) te-am mântuit. Deci, sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedejdea viitoare (că piatra din zidire cu vreme iară la zi dire să pune), îndemnărilor neprietineşti nu te uita, ce până mâni de aicea slobod mă lasă, că până în dzuă veri binele, veri răul carile mi s-a tâmpla supt titulul numelui tău va rămânea. Iară de mâine încolea, nici răul să-mi faci vrednic vii fi, nici bine a-mi face de vii vrea prin mână îţi va vini. Căci sau dulăii gonaşi chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoinţă voi strămuta (că de multe ori noaptea fată şi dzua ţine în braţă. ”
Crocodilul, aceste a Inorogului vârtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înţelegea, nici ce ar face şi de carea întâi s-ar apuca alegea. Una, căci dinţii lui de acea poamă şi grumadzii de acea bucăţea a nu fi, după cuvântul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odânăoară vădzusă, aminte-i aducându-şi, şi ruşine îi viniia, şi mâniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu ştiu, din pomenire întâi ruşine, iară din ruşine mânie să scorneşte). Ce până mai pre urmă, pre binele obiceinic, răutatea din fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bârlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ţinu.
Iară după ce negura nopţii să râdică şi săninul de dzuă să arătă, împăratul crocodililor şi alalţi, cu toţii, pentru vânatul carile peste noapte cădzusă de veste luară. (Căci fiară ca aceia vestită să să prindză şi la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip faţă de priinţă, iară într-altul de înfri coşere şi de spăriiere să-i arete (căci împăratul crocodililor pen tru vânătoarea şi vrajba carea Corbul asupra lui scornisă ştire avea). Deci crocodilul, după porunca stăpânu-său mărgând, cătră Inorog dzisă: ,,Primejdiia de astădzi mâine noroc să-ţi aducă şi fii cu bună inimă, căci dulăii vânători de ce nedejduiesc, într-aceas tă dată putere ca aceia nu au. Numai acmu înţeleasăm, precum de prinderea ta de ştire luând, cu toţii în toţi munţii să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre aco lo să le râdice şi prea aicea pre aproape să le întindză, ca de ciia într-altă parte a mai scăpa să nu poţi. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îţi caută şi cu împăratul nostru de preţ te tocmeşte, căci bine ştii că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu are, ce numai dobânda şi folosinţa lui îşi caută, carea, făcându-să, de aicea slobod vii ieşi şi fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii merge.
Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurând şi în cumpăna socotelii trăgându-le, în vreme ce mâna din faţă a merge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea plăcută firea jiganiii lacomă şi sireapă să domoleas că. De care lucru, cătră trimis într-acesta chip răspunsă: ,,Eu pre cum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc şi de la îndrăptnicul noroc aceasta dosadă îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va face, binele de la dânsul voi cunoaşte. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu, fără numai ştiind că firea lui pururea în apă de sete să frige, puţin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre po tolirea arsurii lui nu puţină putere are.”
Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidiurile pătrunde). Aceasta giuruind Inorogul şi acmu şi dând, unul din crocodili pâră dreaptă ca aceasta asupra lui făcând, adecă precum el o dată pre Hameleon vânând şi să-l înghiţă vrând, după multă rugăminte cu mari chizăşii să să fie slobodzit, însă cu această tocmală ca alt mai mare vânat să-i aducă, sau 1000 de dramuri de panzehr să-i dea. ,,Deci ieri noapte Hame leonul spre vânare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puţină osteneală, trudă şi privighere am prins-o. Şi aşe preţul Hameleonu lui fiind, până preţul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc.
” Împăratul crocodililor de aceasta poveste înţelegând, de pâra carea asupră-i i să face şi de plătirea preţului Hameleonu lui ştire îi trimasă, dzicând că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acestea audzind, atuncea tot vicleşugul Hame leonului cunoscu, carile şi într-alte chitele mai adânci îl băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atâta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul şi îndemnarea altora, până într-atâta lucrul a aduce n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate şi mai aspru ceva fortuna să-i arete, şi aşe, precum preţul Hameleonului va plăti dede cuvânt şi, cu cuvântul deodată şi lucrul isprăvind, preste nedejde a tuturor nepriietinilor, cu supţire meşterşug, din gătate silţele împotrivni cilor slobod şi nebetejit scăpă.
Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: ,,Ple catu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vândut. Surcelele i-au uscat, focul i-au aţiţat, temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul, şi toţi în toată viaţa îl pândesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi priietinii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea ne priietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în ce riu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folo si, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încailea să-l jeluiască, încai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă, în strâmtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat, ce ar fi putut să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: ,,1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram de panzehr n-aş putea găsi”. Ce mângâiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plângă piatra cu izvoară, munţii pu hoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cerneas că-să, pălească-să, veştedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, şi pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să să facă, în grădini târveleşte, în pomăt bateleşte să să prefacă. Clătească-să ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vântul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siindu-se, să să ruşi nedze, stelele nu scântăiedze, nici Galactea să luminedze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecân du-să, vadză. Cloşca puii răzsipască. Lobăda Lira să-şi zdro bască, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-şi slăbască, Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrăţască, Ficioara frâmseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tâmpască, Streleţul arcul frângând, ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul topască-să-n sete. Mars vârtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească. Zefs monarhiia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Ari danului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jele să vâzâiască, amândoi Urşii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleşuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-n străinedze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinu lui cercând, rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemereas că. Acestea, dară, toate, jelind tânguiască, vâlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să crăngăiască, tu turor în lume spre chedzi răi menească. Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască şi de faptul scârnav să să vese lească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaă să frângă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihi ile toate tocmirea să-şi piardză, orânduiala bună în veci nu mai vadză, toate îndrăpt şi-n stânga să să-nvârtejască, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurţască, şi dreptatea Inorogului în veci povestească.”
Sunete jelnice, eleghii căielnice şi traghiceşti ca acestea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vârtopile a tuturor holmurilor sunând, răzsunând şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ş-ar fi pierdut, încoace şi încolea cutreierând, de unul şi de altul întrebând, îmbla şi cătră toţi chip de zălud şi faţă de lovit arăta. ,,Ce poate fi aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite cântecele ce audzu? Ce pot fi pone grite stihurile şi într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simţirile îmi batgiocureşte?” Apoi, după câtăva vreme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pământ, la Şoim alergă, catră carile, ochii întorcând, faţa, în divuri, în chipuri mutând, voroava amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgându-i şi gura aspumându-i, scârşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvântului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţe legea: ,,O, faptă nefăcută şi poveste neaudzită, o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat, o, cinste ocărâtă şi ocară necinstită, o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vândzătoriu ai vădit? Unde-ţi sint giurământurile? Ce ţ-ai făcut legământurile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curăţirea acestora va agiunge? Dară nu gândiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrăjmaşule, supt nu mele cereştilor, vicleşuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc). O, Hame leon ticăloase, ce floare în chip îţi vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mântuieşti ? De acmu înainte um brile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptu şască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfârşeşte. Aces tea dară toate supt numele tău să pun şi supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaş vicleşugului nu te-ar fi aflat, macar că prin neştiinţă organ răutăţii te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca ţi s-au despicat, macar că în viaţă ceaţa jelii aceştiia de pre suflet nu ţi să va mai ridica. O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvârşitură. Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleşugul nu vor tăcea, izbânda nu vor trece, şi dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti.”
Şoimul, după ce prin multă vreme nu cu puţină dosadă, bolbăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultând, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicând: ,,O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cereşti câte văpsele ai pe piiele, atâtea pedepse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pri caznică, Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascălul cacodemonului, Hameleoane, fun dul răutăţilor şi vârvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreajea dra cului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare şi vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor şi amăgelelor sfârşit a nu face te-au îndem nat? Au te gândeşti, osinditule, că cu cuvinte şicuite şi cu voroave căptuşite, greţoase şi scârnavele-ţi fapte vii astupa? Au cu aces ta chip socoteşti că supt căpătăiul altuia puiul bălaurului vii as cunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înştiinţat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit şi din zare până peste zare s-au întins şi încă acmu chip de jele şi faţă de nemângăiere îmi arăţi? Şi pentru spurcat lucrul carile ai început şi a-l sfârşi n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfârşi n-ai putut, dzic, de vreme ce răutăţile tale nici sfârşit, nici început pot avea (iară veri în lu cruri grele, veri în lucruri iuşoare, cumpăna dreptăţii tot va birui), carea şi pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate şi-l va mântui. Au nu tu, vicleanule, laţul dracului şi undiţa demonului făcându-te, din malul răutăţilor pândind de atâta vreme a-l vâna te nevoieşti? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit crocodilului în dar ai vândut? Au nu ştii (că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amândoaă curând şi lesne să pohârnesc? Au nu ştii (că haina vicleşugului curând să vecheşte şi în toate părţile destrămându să, ruşinea i să dezgoleşte?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obra zul şi maiul capul să-ţi bată), ce diavol, iarăşi dzic, spre aceasta te-au aţiţat? Şi ce drac spre aceasta te-au îndemnat?” (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit dia vol ieste.)
Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce alta să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia călcan şi nestidirea meteriz obrazului făcând, cu mare neruşinare în cuvinte ca aces tea rumpsă: ,,(Diavolul sărăciii şi cacodemonul robiii aceasta a gândi, a grăi şi a începe m-au învăţat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai, pre cât socotesc, împotriva monarhiilor cevaşi macară n-am făcut, ce mai vârtos spre plăcerea şi folosul lor, cât am putut, am silit (că cea chiară a vicleanului hirişie ieşte ca vicleşugul vrednicie şi răutatea bunătate să ţie), de care lu cru, n-ar fi fost până într-atâta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă slugă Corbului şi bun priietin amânduror monarhiilor ies te. În ce, dară, până într-atâta am greşit cât supt atâtea ocări şi defăimări mă supui? Pentru binele de obşte am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amânduror monarhiilor, cât am putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvântul adevărului, mai bine ieste să piară unul pentru tot nărodul. Au socoteşti, Şoaime, că fiara aceia în veci vreodânăoară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce? Ba! De la mine adeverit să fii! Că cine în lume îi va sluji pre cât eu i-am slujit? Şi cine supt soare îi va prii pre cât eu i-am priit? Nime, mă crede. Carile, pentru atâtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zămislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vreme avea) şi în loc ce ar fi fost cu mulţămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă şi crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vândut. Eu dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siială mintea inimii mele mărturisesc şi ce ieste adevărul, aceia grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru priietin şi ştiu, şi cât nu ştiu a mă învăţa nevoiesc). Nici alt stăpân fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile acestora un tuleiu a le frânge pândeşte, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a smulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricând şi oricum, din gazda vieţii în vecinică casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iară amintirea, visul mieu, după tâlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieşi, adecă în curândă vreme, precum şi din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele mele pomeneşte: că viaţa lui a multora moarte sirguieşte şi lineştea lui cu vreme (şi în scurtă vreme) monarhiilor de neaşedzat tul burare va aduce.”
Într-acesta chip Hameleon, după feţe, şi gândul, şi cuvântul, şi lucrul, nepărăsit mutându-şi, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Şoim borâia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputând: ,,Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată şi făţarnică, că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vreme ce sin gură răutatea ta destul îţi răspunde şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată lumea o povesteşte! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela vei fi, până când, ca căpuşile de singe împlându-te, ca cârceii beşicându-te, plesnind, vei crăpa. “