Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica

2009/07/03

Istoriia ieroglifică

în doaăsprădzece părţi împărţită,
aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită,
la începătură cu scară a numerelor
dezvălitoare.

Iară la sfârşit cu a numerelor streine
tâlcuitoare,

Alcătuită de
4.8.40.8.300.100.10.400 dimitriu
20.1.50.300.5.40.8.100. cantemir

Izvoditoriul cititorului, sănătate

Precum de toată probozirea vrednic să fiu, o, iubitule, foarte bine cunosc (că osteninţa cheltuită nu să jeleşte, fără numai când în urmă vreun folos cumva nu aduce); de vreme ce acea aievea ale lucrurilor pre aceasta vreme trecute istorie, precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor, careaşi la locul său a să alcătui mai pre lesne mi-ar fi fost, cu care chip mai mult a te îndulci şi de ştiinţa lor mai de saţiu a te îndestuli ai fi putut. Şi aşe, nici truda mea până într-atâta în deşert fără mulţămită şi fără folos ar fi rămas. Ce întâi sfârşirea undelemnului şi piierderea vremii mele bucuros mărturisesc. Apoi giudecătoriu asuprelelor mele şi drept sămăluitoriu să fii te poftesc. Că câteva şi nu iuşoare pricini sint carile spre ieroglifica aceasta istorie condeiul a-mi slobodzi tare m-au asuprit. Întâi: că cu pomenirea istorii <i> nu mai mult a streinelor decât a hireşelor case fapte să dezvălesc. Alor noastre de proaste a le huli (adevărul să mărturisim), frageda fire nu-mi priimeşte. De bune a le lăuda şi după pofta adevărului, precum sint lumii a le obşti, ascunsul inimii şi stidirea ne pedepseşte. Ale streinilor (carii mai cu toţii încă între vii sint) cele de laudă vrednice vrednicii, macar că cu dânsele condeiul a-mi împodobi foarte priimitoriu aş fi fost, însă alalte, carile din calea laudei abătute sint, numere, nevoinţe şi fapte, aşe de tot dezvălite în mijlocul theatrului cititorilor a le scoate şi faptele într-ascuns lucrate fără nici o siială în faţă a le lovi, nici cinsteş, nici de folos a fi am putut giudeca. A doa: că istoriia aceasta nu a vreunor ţări /oatholioch/ ce a unor case numai şi /merio/ ieste. De care lucru, pentru asupreala mai sus pomenită, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a vreunuia din dobitoace a supune, şi firea chipului cu firea dihaniii ca să-şi răducă tare am nevoit. A triia şi cea mai cu deadins pricină ieste că nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea ritoricească nevoindu-mă, la simcea groasă ca aceasta, <pre> prea aspră piatră, multă şi îndelungată ascuţitură să-i fie trebuit am socotit. Din carea une sentenţii (putea-le-am dzice cuvinte alese), carile (de ochiul zavistiii supt scutul umilinţii aciuându-mă) din tâmpa priietinului tău pricepere născându-să şi prin osteninţa a câtăva vreme dobândindu-să, prin voroavă îndelungată a le sămăna şi la loc cu cuviinţă după voroavă a le alătura am silit, pre carile prin parenthesii (…) încuiate şi pre margine câte cu doaă puncturi roşii însămnate le vii videa. Deci stâlpul voroavei neamestecat a ţinea de vii pofti, după obiceiul parenthesii, din mijloc ţircălamul carile sentenţia cuprinde, cu ochii râdicând, cursul istorii <i> necurmat şi stâlpul voroavii nefărâmat vii afla.

Pentru acestea dară, iubitule, întâi o iertăciune dăruindu-mi, încă pentru una să mă rog rămâne, pre carea (de vreme ce brudiii noastre limbi cunoscătoriu eşti) de la tine pre lesne a o dobândi curând nedejduiesc. Căci în une hotare loghiceşti sau filosofeşti a limbi streine, elineşti, dzic, şi lătineşti cuvinte şi numere, cii şi colea, după asupreala voroavii aruncate vii afla, carile înţelegerii discursului nostru nu puţină întunecare pot să aducă. Ce după a ta voioasă snmpaqian pre acestea cu osăbită scară, după numărul feţelor însămnată, pre cât mai chiar a le descoperi s-au putut, după înţelegerea limbii noastre a ţi le tâlcui mi-au căutat. Deci fietecare cuvânt strein şi neînţeles, oriunde înainte ţi-ar ieşi, după rândul azbuchelor şi după numărul feţelor, la scară îl cearcă, că aşe pofta să ţi să plinească nedejduiesc.

Aşijderea în minte să-ţi fie, te rog, că, ca moimâţa omului, aşe eu urmele lui Iliodor, scriitoriului Istoriii ethiopiceşti, călcând, mijlocul istoriii la început şi începutul la mijloc, iară sfârşitul scaunul său păzindu-şi, pre cât slăbiciunea mea au putut, pre picioare mijlocul şi capul să stea am făcut . Cătră aceasta, macar că tot trupul istorii <i> unul şi nedespărţit ieste, însă în doaăsprădzece părţi a-l împărţi am socotit, precum pentru mai lesne alcătuirea scării, aşe pentru mai pre iuşor pecetluirea istoriii în ceara pomenirii alegând.

Acestea dară de la mine, orcum şi cât de proaste ar fi, cu /thirroz/ înainte ţi să pun. Iară de la tine, ce din bună vrerea ţ-ar izvorî, într-îmbe părţile învoind şi priimind, să <nă> tate şi toate cele sufletului şi trupului folositoare îţi poftesc.

Iarăşi cătră cititoriu

Vii şti, iubitule, că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză. Că aşe unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învăţături, prin hirişă limba a noastră a purcede a să îndrăzni, cu putinţă ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elinească întâi îndămănându-să, cu deprinderea îndelungă şi a limbii sale supţiiere şi a cuvintelor însămnare ş-au agonisit. Aşe cât, ce va să dzică; /hypotheais/ înţelege latinul, leahul, italul şi alţii, hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învăţături grele, trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileşte, în moldovenie elinizeşte şi în elinie moldoveniseşte.

Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău a toate darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne ca toată învăţătura loghicăi pre limba noastră în curând să videm, carea învoind Puternicul, în curând de la noi o nedejduieşte.

Scara a numerelor si cuvintelor streine talcuitoare

A

avocat
(lăt.) Cela ce trage pentru altul pâra cu plată.
agona
(el.) Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morţii.
acouthos
(el.) Şi aşe urmadză, în urmă, mai apoi.
activitas
(lăt.) Făcătoriia, lucrarea lucrului.
alaiu
(turc.) Petrecanie, tocmală de oaste, şicuire.
alofilii
(el.) Cei de alt neam, streinii.
ananheon
(el.) Atâta de treabă, cât fără dânsul a fi nu poate.
anatomic
(el.) Cela ce ştie meşterşugul mădularelor trupului, despicătoriu de stârvuri.
anthrax
(el.) Piatră scumpă roşie, rubin mare, carvuncul.
anagnostis
(el.) Cela ce, citind, alţii ascultă.
anonim
(el.) Cela ce, izvodind ceva, numele nu i să ştie, fără nume.
antepathia
(el.) Împoncişere, nepriimirea firii, ura şi urăciunea din fire.
antifarmac
(el.) Leac împotriva otrăvii.
antidot
(el.) Leac împotriva boalei ce să dă.
apothecariu
(el.) Cela ce şede la prăvălie, şi, mai cu deadins, cela ce vinde ierbi, doftorie.
apofasisticos
(el.) Ales, de istov, cuvânt carile într-alt chip nu să mai poate întoarce.
atheofovia
(el.) Nefrica dumnădzăiască.
apelpisia
(el.) Deznedejduirea, scăparea a toată nedejdea.
aplos
(el.) Chiar, de-a dreptul, prost, curat.
aporia
(el.) Întrebare cu prepus, carea pofteşte dezlegare.
apofthegma
(el.) Cuvânt, voroavă aleasă, filosofască.
alhimista
(arăp.) Cela ce sileşte a face din aramă aur, cela ce ştie a preface formele materiii.
argument
(lăt.) Dovadă, cuvânt, voroavă doveditoare.
armistiţie
(lăt.) Vreme pusă, în carea, de războiu său de pace, solii şi mijlocitorii să aleagă.
aromate
(el.) Toate săminţele, ierbile şi unsorile frumos mirositoare.
articule
(lăt.) Încheietura osului şi a voroavii capete.
arete
(lăt.) Un fel de bolovani cu carii, bătând, zidiurile cetăţilor sfărâmă.
anevsplahnos
(el.) Nemilostiv, carile nu ştie a să milostivi.
Asia
(el.) A patra parte a lumii, carea ţine părţile răzsăritului.
astrolav
(el.) Cinie de aramă sau de lemn în carile drumul stelelor să arată.
atomistii
(el.) Filosofii carii sint din ceata epicurilor şi dzic că toate în lume sint tâmplătoare.
atomuri
(el.) Lucrul carele într-alt chip sau parte nu să mai poate despărţi, despica, tăia; netăiat.
afthadia
(el.) Obrăznicie, îndrăzneala fără socoteală, nebunească.
aftocrator
(el.) Singur ţiitoriu, carile la stăpânire altă soţie nu are.
axioma
(el.) Dzisă filosofască carea în loc de canon, de pravilă să ţine.
atheist
(lăt.) şi (el.) Fără Dumnădzău, om carile vreunui dumnădzău nu să închină.
Afroditis
(el.) Steaoa carea întâi să arată de cu sară, steaoa ciobanului; boadza dragostelor, a curviii.
afrodisău
(el.) Cela ce îmblă după curvie, muierareţ.
ahortatos
(el.) Nesăturat, nesăţios, lacom peste măsură.
anomalia
(el.) Îndrăptnicie, lucru, cuvânt carile merge împotrivă.
apsifisia
(el.) Nebăgarea în samă, ţinerea în nemică.
austru
(el.) Vântul despre amiadzădzi, Notos.

B

barbara
(lăt.) Ieste o formă de siloghismuri, carile să face din toate protasele adeveritoare şi părtniceşti.
blagoutrobnii
(slov.) Milos, milostiv, duios.
boala hronică
(el.) Boala carea ţine cu ani, cum ieste oftica, dropica şi alalte.

V

vase priimitoare
(mold.) Stomahul, rindza, maţele şi toate măruntăile în carile întră bucatele.
vasuri
(el.) Temelie pre carea să pune stâlpul.
vatologhie
(el.) Chip poeticesc, când aceleaşi cuvinte cu întoarsă orânduială le poftoreşte.

G

galactea
(el.) Drumul carile să vede pe ceriu.
gheneralis
(lăt.) De neam, cel mai de frunte; cel ce cuprinde chipurile supt sine.
gheomandia
(el.) Vrajă, când vrăjesc pe crăpăturile pământului.
gnomon
(el.) Ceasornic de soare, umbra soarelui carea arată ceasurile.

D

diathesis
(el.) Orânduiala firii, năstav, abaterea firii, în ce să pune firea.
dialectic
(el.) Cela ce ştie a să întreba după canoanele loghicăi.
dialog
(el.) Voroavă carea ieste tocmită cu întrebare şi răspundere.
dimocratie
(el.) Stăpânire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate întra la sfat.
disidemonie
(el.) |ărămonii şi aflările omeneşti în loc de dumnăzăieşti cinstite.
discolii
(el.) Nevoi, lucruri aspre, grele, de neputut.
dihonie
(el.) Neunirea sfatului, împărechere.
duhul vinului
(mold.) Vinars, vin prefăcut.

E

evghenie
(el.) Neam bun, nemişie, de bună naştere.
erdemon
(el.) Demon bun, înger, bunăvoia dumnădzăiască.
evlavie
(el.) Cinste cu stidire, ruşinarea de chip.
Evropa
(el.) Una din părţile pământului, cea mai mică, despre apus.
evsevie
(el.) Bună credinţă în Dumnădzău, pravoslavie.
Ethna
(el.) Numele unui munte în Sichiliia, carile, din sine aprindzindu-să, arde.
eclipsis
(el.) Întunecarea soarelui sau a lunii.
ek ton hrismon
(el.) Cel ce ieste din tainele hrismurilor, prorociilor.
eleghii
(el.) Un fel de stihuri amestecate.
Elada
(el.) Ţara Elinească, Greţiia, despre Evropa.
energhie
(el.) Putinţa a face, făcătorie, lucrare.
enthimema
(el.) Siloghism ritoricesc.
exighisis
(el.) Tâlcuire, tălmăcire, dezvălirea voroavii ascunse.
experienţia
(lăt.) Dovadă, ispită carea să face cu lucrul, cu simţirea.
exţentrum
(lăt.) Loc carile ieste dinafară de mijloc.
epifonema
(el.) Cuvânt carile de câteva ori în gura mare să strigă.
epithimia
(el.) Pofta, vrerea a avea ce nu are.
epiorchie
(el.) Călcarea giurământului.
epitrop
(el.) Namestnic, cela ce în ceva locul altuia ţine.
epihirima
(el.) Ori de ce să apucă cineva a face, începeri.
erese
(el.) Stricarea legii; cel ce deşchide învăţătură minciunoasă.
ermafroditis
(el.) Cel ce ieste şi bărbat şi femeie sau îmblă în pofta a doaă părţi.
etimologhia
(el.) Tâlcuirea a hireşului nume.

Z

zizanie
(el.) Neghină, sămânţă sălbatecă în cea bună.
Zefs
(el.) Bodzul carile să crede a fi părintele tuturor bodzilor. Planeta a dzilei gioi, de neamul său dzic să fie fost din ostrovul Critului.
zilotipie
(el.) Temerea iubovnicului cătră ibovnică şi împotrivă.

I

izgnanie
(slov.) Izgonire cu de-a sila, trimetere în streinătate.
ithica
(el.) Învăţătură carea tocmeşte obiceile oamenilor, cetăţilor.
idea
(el.) Chipul a fietecui lucru, pre carile mintea plăzmuindu-l, ca cum ieste îl înformuieşte.
idol
(el.) Chip de bodz în piatră săpat sau în metal vărsat.
ielcovan
(turc.) Gonitoriu de vânt să cheamă, un fel de pasiri carile nepărăsit în sus şi în gios pe mare zboară.
ieroglifia
(el.) Chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia.
interiecţie
(lăt.) La gramatică, una din cele opt părţi a cuvântului.
iroas
(el.) Cela ce, după multe şi vestite vitejii, capul pentru moşie ş-au pus.
ironic
(el.) Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de lăudat în şagă.
isimeria.
(el.) Ceasul în carile dzua cu noaptea sint de-a tocma.

C

cabala
(evr.) Învăţătură disidemonească cu carea evreii Sfânta Scriptură după voie tâlcuiesc.
cacodemon
(el.) Demon rău, îngerul Satanii; urgie dumnădzăiască.
catholichi
(el.) A tot, peste tot, sobornic, a toată lumea.
capituluri
(lăt.) Zacele, condeie, capete.
categorii
(el.) Sint dzece forme supt carile Aristotel toate fiinţele lucrurilor cuprinde.
catalog
(el.) Izvod, catastih, însămnarea numerelor după orânduială.
cataracte
(el.) Praguri în apă, pre carile apa să răstoarnă, sau zăstalniţă la mori.
chentru
(el.) Ţinta, punctul carile este tocma în mijlocul lucrului rătund.
colachie
(el.) Linguşitură, voroavă după plăcere.
comedie
(el.) Figuri, voroave carile scornesc râsul şi închipuiesc istoriile adevărate.
comitis
(el.) Stea cu coadă. Stea să naşte şi piiere.
condiţii
(lăt.) Aşedzământuri, legături, tocmele de pace.
corespondenţii
(lăt.) Unul cu altul pre taină răspunsuri a avea. Blende.
cfartana
(lăt.) Frigurile a patra dzi.
cfidditas
(lăt.) Ceinţa, singură fiinţa lucrului, ceia ce ieste.

L

lavirinth
(el.) Temniţă supt un munte în ostrovul Critului săpată cu acela meşterşug ca ori pre cine slobod într-însa să nu mai poată ieşi.
lacherda
(el.) Un fel de peşte în mare.
laringa
(el.) Gâtul, gâtlejul, gâtlanul.
lembic
(el.) Căldare cu carea scot rachiu sau apă de flori.
lemarghia
(el.) Lăcomiia la mâncare, lăcomiia pântecelui.
liră
(el.) Alăută.
Liviia
(el.) Ţara pe marginea Nilului, păn’la ocheanul despre amiadzădzi.

M

mateologhia
(el.) Voroavă în deşert, buiguire, cuvânt fără socoteală.
materie
(lăt.) Orice supt formă s-ar supune, precum materia lumănării ieste ceara, săul.
megalopsihia
(el.) Mărimea sufletului, neînspăimare.
Mediterană
(lăt), Marea de la Stâlpii lui Iraclis până la Elispont.
melanholie
(el.) Boală de voia rea, pătimirea întristării, fiierea neagră.
melodie
(el.) Cântare alcătuită, dulce, frumos tocmită.
merichi
(el.) Părtnicească, partnică, de parte.
Mesopotamia
(el.) Ţara carea între Tigris şi între Evfrath apele să cuprinde, Vavilonul.
metalon
(el.) Orice materie vârtoasă iese din pământ, precum ieste aurul, argintul, arama, custoriul.
metamorfosis
(el.) Schimbarea feţii, preobrajenie, schimosire.
meteris
(turc.) Şanţ, hendec, groapă în carea să aciuadză oamenii la războiu, la cetate.
metafizic
(el.) Cela ce are ştiinţa a celor peste fire.
metafizica
(el.) Învăţătura carea arată lucruri mai sus de fire.
mihanii
(el.) Cinii cu carile să slujesc la vremea războiului, meşterşuguri pentru luarea cetăţii.
mehlem
(arăp.) Unsoare cu carea să slujesc ţirulicii la rane.
mehenghiu
(arăp.) Piatră pe carea ispitesc aurul, argintul de bun.
modul
(lăt.) Chipul, mijlocul, leacul lucrului greu.
monomahia
(el.) Bataia, războiul numai a doi, poidinoc.
Monocheroleo-pardalis
(el.) Inorog — leu — pardos, din trii numere într-un nume alcătuite.
monarhie
(el.) Stăpânire carea singură stăpâneşte, precum ieste a Turcului, a Neamţului, a Moscului.
Musele
(el.) Şepte surori, carile să dzic boadzele cântării şi a dăscăli să fie.

N

navarh
(el.) Mai-marele corăbiii, reis.
nafaca
(turc.) Obroc, mirtic, carele să dă în toate dzilele.
nedierisit
(el.) Nedespărţit, lucru carile într-altă parte nu să poate abate.
neisţelit
(slov.) Netămăduit, nevindecat, lucru crile nu poate avea leac.
necromandia
(el.) Vrajea carea să face asupra trupurilor moarte; la toate limbile în loc de păcat să ţine.

O

onirocrit
(el.) Izbânditoriu de vise.
omofil
(el.) Tot de un neam, de o săminţie, tot de un fel.
orizon
(el.) Zarea pământului, marginile ceriului, unde să pare că să împreună cu pământul.
omonie
(el.) împreunarea, unirea sfatului, învoinţa inimilor.
ohendra, ehidna
(el.) Viperă, năpârcă, neam de şerpe prea veninat, carea crăpând îi ies puii prin pântece.

P

padzerh
(agem.) Un fel de piatră carea în şerpe şi în inima cerbului rar iese.
palat
(el.) Curte domnească, împărătească.
palestra
(el.) Armă de războiu, arc cu zemberec, carile ca sineţul de la obraz să sloboade.
palinodie
(el.) Cântarea, cuvântul carile de multe ori acelaşi să poftoreşte.
paradigma
(el.) Pildă, asămănare a cuvântului, arătare prin chipurile ştiute.
paradosis
(el.) Învăţătura nescrisă, din gură în gură lăsată, ce învaţă fiiul de la părinte.
parahorisis
(el.) Lepădare, întoarcerea feţii de cătră cineva, ales dumnădzăiască.
paremie
(el.) Ciumilitură, cuvânt alta tâlcuind, dzicătoare.
parisie
(el.) De faţă, înainte a tot norodul, la ivală.
parigorie
(el.) Mângâiere, leacul întristării.
parola
(ital.) Cuvânt, cuvânt dat, stătătoriu, neîntors.
perigrapsi
(el.) A şirui, a scrie, a însămna lucrul precum ieste.
period
(el.) Drumul carile, întorcându-să, iarăşi de unde au ieşit să întoarce, încungiurare, împregiurare.
peristasis
(el.) Stare împrejur, orice pe lângă altul să ţine.
Pithianul
(el.) De la Pithii, din locul unde era vrajea lui Apolon.
Pithii
(el.) Un loc în carile vestit era Apolon cu vrajea.
pilula
(lăt.) Pirulă, gogoaşă, bubuşlie, carea dau doftorii de înghit pentru leacul.
piramide
(el.) Mormânturile împăraţilor Eghiptului, cu mari cheltuiele, ca carile nu să mai pot face.
platan
(el.) Un fel de copaciu carile să face prea mare şi trăieşte prea mult, să samănă cu paltinul.
planeta
(el.) Stea rătăcită, carea îmblă împotriva altora.
pleonexie
(el.) Poftă, lăcomie spre averea tuturor.
polipichilie
(el.) Pestriciune, lucrul carile are multe feţe, flori.
politie
(el.) Tot nărodul cetăţii, târgul, cetatea; fruntea, boierimea oamenilor.
pompa
(lăt.) Petrecanie, alaiu, tocmala, slava, şicuirea oştii împărăţiii.
porii
(el.) Găurici prin piielea omului, prin carile ies sudorile.
porfiră
(el.) Un fel de marmure scumpă, vărgată în tot feliul de flori, şi o haină mohorâtă, carea numai împăraţii purta.
praxis
(el.) Facere după învăţătură, urmarea lucrului.
poslanie
(slov.) Carte trimisă, scrisoare, răvaş.
prezenţie
(lăt.) Starea de faţă, aflarea denainte, denainte la obraz.
prezentuieşte
(lăt.) Arată, de faţă îl scoate, înainte îl pune.
pretenţie
(lăt.) Întinderea înainte, lucrul carile arată socoteala sfârşitului mai denainte.
privat
(lăt.) Deosăbit, înstreinat, chip carile nu ieste dintre dânşii.
privileghii
(lăt.) Ispisoacele, uricele, lăgăturile, aşedzământurile mai-marilor.
provlima
(el.) Întrebare, cuvânt carile, înainte puindu-să, cere răspuns şi dezlegare.
proimion
(el.) Predoslovie, capul voroavii, în carile tot chipul cazaniii să arată.
provideţ
(lăt. şi slov.) Cela ce cu înţălepciunea lucrurile, până a nu fi, cum vor cădea cu mintea le află.
prodrom
(el.) Povaţă, înainte-mărgătoriu.
prothimie
(el.) Voia inimii, liubov, nevoinţa din suflet.
probă
(lăt.) Ispită, dovadă, căutare, lucru adeverit.
prognostic
(el.) Cunoştinţă înainte, gâcitoare, gâcire.
profesui
(lăt.) A da învăţătură, a mărturisi ce slăveşte, a propovedui.
procathedrie
(el.) Şederea mai sus, scaunul cel mai de sus, capul mesii.
polos arctic
(el.) Stea carea nu să clăteşte, fusul, carile de la noi să vede.
polos antarctic
(el.) Stea neclătită, împotriva ceştii ce să vede de la noi.
provatolicoelefas
(el.) Oaie-lup-fil, nume din trii numere alcătuit.
pronie
(el.) Mai denainte cunoştinţa dumnădzăiască, orânduiala vecinică.
propozit
(lăt.) Cuvântul pre carile înainte îl punem, pentru ca mai pre urmă să-l dovedim, lucrul de carile ne apucăm.
protasis
(el.) Înainte punere, din trii să face un siloghizm dialecticesc.
publică
(lăt.) Politie, sfatul a toată cetatea, boierimea.

R

referendar
(lăt.) Purtătoriu de răspunsurile împărăteşti. Boieriia carea duce şi aduce răspunsurile. Talhâsciu.
reţeta
(ital.) Izvodzel de leacuri, carile trimăt doftorii la spiţeri, să facă leacul asupra boalei.
ritor
(el.) Cela ce ştie meşterşugul a vorovi bine; bun de gură.
romfea
(el.) Sabie dintr-îmbe părţile ascuţită; paloş lat şi drept.

S

savoane
(el.) Pândzele în carile învălesc trupurile morţilor.
salamandra
(el.) Un fel de jiganie, pentru carea băsnuiesc poeticii că lăcuieşte în foc.
sam
(arăp.) Un fel de vânt otrăvit, carile, lovind pe om, îndată să face cenuşă şi hainele-i putredzesc.
samsun
(arăp.) Coteiu mare şi foarte vârtos, carile pe urs biruieşte.
senator
(lăt.) Sfetnic, boier de sfat, boier mare.
sentenţie
(lăt.) Sfatul cel mai de pre urmă. Cuvânt carile într-alt chip nu să mai poate muta, ales.
sicofandie
(el.) Clevetă, clevetuire, trecerea cu cuvântul.
scandal
(el.) Scandală, bântuire, supărarea, împiedecarea voii.
schithii
(el.) Tot neamul tătărăsc, tătărâmea.
schipticesc
(el.) Cuvânt carile pururea supt prepus rămâne; era filosofi schipticii, carii în toate prepus avea.
schiptr
(el.) Beţişor scurticel, carile obiciuiţi sint împăraţii în mână a-l ţinea.
solichismos
(el.) Cuvânt carile nu ieste după canoanele gramaticăi.
stemă
(el.) Coronă, cunună, port împărătesc de cap.
stihie
(el.) Începătura lucrului de materie unii dzic să fie patru, alţii trii, alţii mai multe, alţii numa una.
strofi
(el.) Voroavă şuvăită, în multe părţi întorcătoare, şi înşelătură.
sofisma
(el.) Ştiinţă înşelătoare, ştiinţă minciunoasă în locul a ceii adevărate vândută.
sfigmos
(el.) Vână moale carea pururea să bate, de pre a căriia clătire aşedzimântul firii să cunoaşte.
sferă
(el.) Glonţ, chipul din toate părţile rătund, precum ieste pământul, ceriul.
shizma
(el.) Rumptură, scăderea credinţăi în pravoslavie
shimate
(el.) Chipuri, feţe, arătările obrazului.
siloghismos
(el.) Socoteală adevărată, carea la dialectici din trii protase să face.
simptomatic
(el.) Din tâmplare, din cădere, carile nu din tocmala înainte mărgătoare s-au făcut.
sinod
(el.) Sobor, adunarea a multe capete, sfatul de obşte.
simperasma
(el.) Încheierea voroavei, trecerea din necunoştinţă la cunoştinţă.
simbathia
(el.) Învoinţa firilor; împreună pătimire.
sinonim
(el.) Tiz, fârtat, a cărora fiinţa neamului alta, iară numele unul.
simfonie
(el.) Tot un glas, tocmirea la cuvânt, la glas.
sinhorisis
(el.) Iertare, slobodzenie, darea voii.
sistatichi
(el.) Aşedzătoare, întăritoare, stăruitoare.
sistima
(el.) Aşedzătură, stăruitură, stare.
sirina
(el.) Fată de mare, carile dzic că cu cântecul adoarme pe călători.
siurmea
(el.) Un fel de piatră vânătă, cu carea văpsăsc genele.

T

talant
(el.) Ieste măsura carea trage 6.000 de dramuri. Talantul mare trage 80 de mine, iară mina, 100 dramuri.
temperament
(lăt.) Aşedzământul, stâmpărarea firii, întregimea sănătăţii.
tiranie
(el.) Stăpânire asupritoare, vrăjmăşie, silă.
titul
(el.) Cinstea numelui, nume vestit, tituluş.
topicesc
(el.) De loc, de moşie, de tară, de pământ.
traghelaf
(el.) Capră-cerb, adecă, dobitoc carile nu să află.
tragodic
(el.) Cântec, verş de jele, hăolitură, bocet.
tractate
(lăt.) Tragere, zbaterea cuvintelor, ales de pace
trigon
(el.) Chipul, figura în trii colţuri, în trii unghiuri.
tripos
(el.) Cu trii picioare. Scaun în trii picioare.
tropuri
(el.) Chipuri, mijloace, lesniri, împodobiri ritoriceşti,
tropicesc
(el.) Cela ce să ţine cu sau de tropuri.
tropic
(el.) Să cheamă dunga ceriului din carea soarele să întoarce, veri la suit, veri la coborât, Racul, Capricornul.

F

fantazie
(el.) Părere, închipuirea minţii.
figură
(lăt.) Chip, formă, schizmirea trupului.
filaftie
(el.) Trufie, dragostea, iubirea sa.
filoprosopie
(el.) Făţărnicie, căutarea voii pe strâmbătate.
fizic
(el.) Cela ce ştie ştiinţa firii.
fiziognomie
(el.) Ştiinţa firii de pre chipul obrazului şi a tot trupului.
fâşchie
(turc.) Gunoiu, balegă de cal, baligă.
filohrisos
(el.) Iubitoriu de aur, lacom la avuţie.

Th

theatru
(el.) Locul privelii în mijlocul a toată ivala.
theologhicesc
(el.) Lucru carile cu voroava dumnădzăiască să ţine; cel ce ieste din theologhie.
theorie
(el.) Privală, ştiinţa, viderea, cuprinderea minţii.
therapevtis
(el.) Cel ce face după voie; slugă, cel ce aduce altuia odihnă.
thronul
(el.) Scaun de cinste împărătesc, stăpânesc.

H

harmonie
(el.) Cântare dulce, după meşterşug tocmită.
himera
(el.) Dihanie carea în lume nu să află, ciuda nevădzută, neaudzită, afar din fiinţă.
hirograf
(el.) Scrisoarea a hirişei mâni, zapis cu mâna lui scris.
hiromandie
(el.) Vrajea carea pe crăpăturile şi în frânturile mânii să face.
hersonisos
(el.) Ostrov carile cu dosul să ţine de uscat, cotitură, scruntariu.
hrismos
(el.) Vrajă, prorocie, descoperirea a tainelor, până a nu fi.

O

oxia, varia şi alalte
(el.) Caută pre rândul la gramatică.
organ
(el.) Cinie, măiestrii, lucruri cu carile să fac alte lucruri.

Ţ

ţircumstanţii
(lăt.) Peristases, el. Lucrurile ce stau pre lângă altele.
ţirulic
(leş.) Vraciu carile tămăduieşte ranele, frânturile.

OE

oeira
(turc.) Un fel de copaciu ca molidvul, cu a căruia surcele săracii în loc de lumânare să slujesc.

Ş

şerbet
(arăp.) Băutura de doftorie şi tot ce să bea.

Ia

iasimin
(agem.) Un fel de copăcel, să suie ca viţa şi face flori albe cu puţin ghiulghiuli amestecate, prea frumos mirositoare.

Ps

psifisi
(el.) A însămna spre cinste, spre suirea stepenii, alegere.

Y

ypervoliceşti
(el.) Laude peste putinţa firii, când dzucem: frumos ca soarele, mânios ca focul, înger pemintean.
ypoghei
(el.) Cei ce lăcuiesc pe faţa pământului dedesupt şi vin talpele noastre la talpele lor.
ypothetică
(el.) Întrebare supusă, carea dzicem; de va fi aşe, va fi aşe.
ypohimen
(el.) Lucrul ce dzace supt altul, ca cum ieste materia supt formă, lâna supt văpsală.
ypohondriac
(el.) Boala carea sminteşte fantazia, slăbiciunea părţilor trupului carile sint pregiur inimă.
ypothesis
(el.) Supunere, lucrul pre carile altele să sprişinesc. Aşijderea, ypothesis se înţelege arătarea şi materia, carea cele mai de treabă capete supt dânsa strânge. Iar la ritori să înţelege întrebare hotărâtă şi sfârşită, pre lângă carea toate mărginile întrebării să învârtejesc.

Partea I

Mai dinainte decât temeliile Vavilonului [1] a să zidi şi Semiramis într-însul raiul spândzurat [2] (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrathul [3] între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între crierii Leului [4] şi tâmplele Vulturului [5] vivor de chitele şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pământ (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate jigăniile câte pre faţa pământului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-şi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai ştiinţă şi simţire neîndestulându-să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii şi pasiri a lor socoteală să adeverească şi să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind şi din gura tuturor mărturisire luând şi împărăţiia ce-şi alesese şi socoteala ce în gânduri îşi pusese în veci nemutată şi neschimbată să rămâie.

Aşedară, Leul — jiganiile [6] în patru picioare clătitoare, iară Vulturul — pre cele prin aier cu pene şi cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară şi în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape acelea jiganii sta, carele sau în colţi, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte arme de moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul [7], Ursul [8], Lupul [9], Hulpea [10], Ciacalul [11], Mâţa Sălbatecă [12] şi altele ca acestea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură şi viaţa hireşă în moartea streină le stăruieşte. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile [13], carile sau în clonţ, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea [14], Soimul [15], Uleul [16], Cucunozul [17], Coruiul [18], Hârăţul [19], Bălăbanul [20], Blendăul [21] şi altele asemenea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr> sa şi moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greş o ştiu. Acestea într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său şi la ceata monarhiii [22] sale locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Aşe dară era orânduiala dintâi.

Iară orânduiala a doa la Leu o ţinea câinii, [23] ogarii, [24] coteii, [25] mâţele de casă, Bursucul, [26] Nevăstuica, [27] Guziul, [28] Şoarecele, [29] şi alte chipuri asemenea acestora, carele pre cât sint vânătoare, pre atâta să pot şi vâna, şi pre cât iele pre altele în primejdiia morţii pot duce, pre atâta şi nu mai puţin de la alţii lor li să poată aduce. [30] Iară de la Vultur, a doa tagmă, cuprindea Corbul, [31] Cioara, Pelicanul, Coţofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia şi altele lor asemenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară şi împuţită, decât de proaspătă, cu a lor osteninţă gătită, să bucură. [32]

Iară a triia tagmă şi cele mai de gios prapuri (căci acestea în scaune a şedea nu să învrednicesc ) le ţinea jiganiile şi pasirile, carile în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse [33] şi totdeauna în cumpăna morţii dramul vieţii li să spândzură (că sufletul supus de ţenchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, [34] Oaia, Calul, Capra, Râmătoriul, Iepurile, Cerbul, Căprioara, [35] Lebăda, [36] Dropiia, Gânsca, Raţa, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa şi alalte, cineşi după neamul şi chipul său.

Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare ştire n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflându-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înţeles.

Aşe cât toate firile de duh purtătoare, carile întru monarhiia acestor doaă stihii să află, precum vruna macar de faţă n-au fost, să nu să numască, nici din hirograful de obşte numele să le lipsască.

Adunarea dară a cestor doaă monarhii şi orânduiala a cestor doaă soboare într-acesta chip după ce să orândui şi să tocmi, dintr-îmbe părţile cuvânt mare şi poruncă tare să făcu, ca olăcari cu cărţi în toate părţile şi alergători în toate olaturile să să trimaţă, ca prin toate ţările şi oraşurile crainicii strigând, de această mare a marelor monarhii adunare, tuturor în ştire să dea, şi cu de-adinsul iscotind, să poată cunoaşte de ieste lipsind vreun chip din vreun feliu din duhurile purtătoare şi de nu să află [37] cu toţii la această a tuturor adunare şi de obşte împreunare. Aşijderea îngrozături şi înfricoşeturi să să dzică porunciia unuia ca aceluia, carile la acel sobor a să obşti ar tăgădui sau alt feliu de pricini spre apărare ar scorni şi celuia ce cât de puţin în ceva împotrivire ar arăta, plata cu pedeapsa morţii şi cu prada casii i să punea.

Aşedară, cu cuvântul deodată şi porunca li să pliniia şi precum s-ar dzice cuvântul, deodată cu gândul pretiutinderile şi pre la toţi sosiia (că vestea aspră tare pătrunde urechile şi inima înspăimântată îndată simte sunetul) de vreme ce de alergăturile iuţilor olăcari şi de tropotele picioarelor a neobosiţilor alergători toată pulberea de pre toată calea, în ceriu să râdica. Toate văile adânci de tari strigări tare să răzsuna, toate a munţilor înalte vârvuri de iuţi chiote şi groase huiete în clipă să covârşiia şi toţi câmpii pustii şi necălcaţi de groznice strigări şi de fricoase lăudări să împlea.

Nu era dară, nici să putea afla ureche în văzduh şi pre pământ carea, de straşnic sunetul veştii şi de groznic cuvântul poruncăi aceştiia, să nu să sfredelească; nu era, nici să afla într-aceste doaă stihii dihanie, carea de vârtutea şi puterea învăţăturii aceştiia cu mare frică, cu neîncetat tremur şi cu nespusă groază să nu să clătească (că cu cât vestea oţărâtă mai de năprasnă vine, cu atâta mai mare tulburare şi grijă scorneşte). De care lucru într-alt chip a fi nu putu, fără numai cu toatele deodată, cu cuvântul, porunca cu fapta pliniră şi la locul însămnat şi sorocul pus să găsiră.

Aşedară, a marilor acestora împăraţi poruncă tot deodată şi dându-să şi plinindu-să, toate jiganiile uscatului şi pasirile văzduhului în pripă să adunară şi fietecarea, după chipul şi neamul său, la ceata monarhiii sale să alcătuiră. La care adunare cineşi în partea împăratului şi oblăduitoriului său dându-să, şi una de alta deosăbindu-să, lucru ca acesta a fi să tâmplă (că mai totdeauna obiciuit lucru ieste, la adunări mari ca acestea, oarecare amestecături şi împoncişituri a să face, şi de multe ori pentru mici şi în samă nebăgate pricini, cu cât ieste mai mare adunarea, cu atâta mai mare se face şi împărechiere).

Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceata sa, în partea monarhului să alegea, şi una după alaltă la orânduiala sa să alcătuia. Iar mai pre urmă decât toate, Liliacul [38] urma, carile cu aripile ce zbura şi cu slobodzeniia prin aier ce îmbla, spre ceata zburătoarelor, adecă supt stăpânirea Vulturului a fi îl arăta, iară amintrilea într-însul alalte hirişii socotindu-să, în neamul jiganiilor, supt domnia Leului îl da. Care lucru pricina cercetării, apoi şi gâncevii între doaă monarhii fu: fietecarea socotind că chip ca acela şie supus a fi s-ar cuvini şi de nu s-ar şi cuvini, să i să cuvie a sili, i s-ar cuvini (căci lăcomiia slăvii nu bunătatea sau folosul lucrului priveşte, în carile să slăveşte, ce numai pre altul mai gios decât sine a pune socoteşte, fie macară şi fără de folos; încă de multe ori şi pagubă de i s-ar aduce, sau necunoscând şi nevrând, sau vrând şi cunoscând, priimeşte).

Pentru care lucru, într-îmbe părţile feliu de fel de voroave scornindu-să, cu multe chipuri de cuvinte greţoase urechile amânduror împăraţilor împlea. Căci fietecarile cu inima spre partea împăratului său trăgând şi cu sufletul spre adaogerea monarhiii sale stăruind, lor biruinţa socotiia şi precum aşe să fie cu cale, adeveriia. Iară amintrilea de s-ar cumva tâmpla, dzicea că scăderea cinstii (care lucru mai vârtos decât alalte inimile stăpânitorilor împunge) şi micşurarea slăvii numelui monarhiii sale a fi şi a să face aievea striga (O, oarba jiganiilor poftă, lucrul din potrivă nesocotind, că mintea şi socoteala slăvii la aceasta să sprijeneşte, că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaşte, voroveşte cu cela ce nu o aude, cu acela are a face carile nu au vădzut-o, după acela merge carile de dânsa fuge, pre acela cinsteşte carile puţin în samă o bagă, pre acela ce nu o pofteşte îl pofteşte, celuia ce nu o va înainte îi iese, şi celui necunoscut pre samă să dă. Iară hirişiia slăvii cea mai cu de-adins ieste ca să părăsască pre cel ce o cinsteşte, şi cu acela să rămâie carile o necinsteşte).

Amândoi, dară; împăraţii nu puţin fură clătiţi de împotrivă cuvinte ca acestea şi fietecarile în valurile chitelelor ni în sus, ni în gios sălta (că inima neaşedzată, ales pentru lăcomiia cinstii, în mai mari valuri înoată, decât corabiia în ochean), de vreme ce pre o parte socotiia că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală, oricarile pofta inimii sale ar izbândi, nu puţină întristare şi a voii frângere celuialalt a aduce s-ar socoti. Iară pre altă parte, pofta lăcomiii şi jelea mărimei numelui şi a lăţimei împărăţii <i> ca cu o nepotolită şi nestânsă de foc pară îi pârjoliia (că focul poftei nu mai gios în stepăna arsurii ieste decât metalul înfocat) şi întralt chip stâmpărarea aceii înfocări şi potolirea aceii arsuri a fi sau a să face nu socotiia, fără numai ce va şi ce porunceşte, aceia să să facă. Ce această sentenţie, precum amândoi în inimă o avea, aşe unuia cătră altul, precum cererea nu i să va trece, adeveriţi era (căci iute ieste adulmăcarea adeverinţii unde a sufletului pătimire într-altul de pre a sa o măsură cineva). Şi aşe, aceşti doi împăraţi într-un nepovestit chip cu duhurile în sine tare să lupta, şi precum unul nu biruia, aşe altul nu să biruia; ce numai ca cum preste puterea simţirilor ar fi, între sine o luptă nesimţită simţiia, şi precum spre biruinţă ceva nu nedejduia, aşe precum nu să va birui nedejduia. Puterea a cunoştinţii sfârşitului într-amândoi lipsiia, şi cineşi după pofta sa în ceva a să îndestuli sau a să odihni neputând, cu sufletele numai, tând biruia, tând să biruia (că precum îndreptariul nu mai mult pre lucrul strâmb de strâmb dovedeşte decât pre sine de drept). Aşe şi ei, unul de pre măsura altuia, cât şi ce ar putea, să măsura şi să pricepea. Într-acesta chip ei singuri şie adeverindu-şi din toată socoteala carea înainte îşi punea, departe de la ţenchiu-i să abătea.

Câtăva vreme dară războiu ca acesta, ca cum duhnicesc s-ar putea dzice, între aceşti doi monarhi vrăjmaşi să bătea, şi unul a altuia pofta nesimţitoreşte tare pătrundea, atâta cât prin neştiinţă, a amânduror ştiinţa să împreuna şi până mai pre urmă a amânduror sentenţia şi alegerea sfatului la un săvârşit să împropiia şi să lipiia (că sufletele înţelepte macar şi asupra vrăjmăşiii socotelii drepte să pleacă). Adecă fietecarile lucrul acesta într-acela chip să să caute şi să să aleagă socotiia, în carile nici cinstei în ceva betejire, nici spre a necinstii obrăznicire să să dea, ce ca cum încă la urechile lor scrâşnetul strâncenoaselor acestora voroave încă n-ar fi agiuns şi ca cum ideea [sic] acestui primejduios sfat în mintea lor încă nu s-ar fi cuprins (că de multe ori a lucrurilor propuse acoperire vârtoase leacuri aduce ranelor, carile la ivală de s-ar scoate, aşeşi de tot s-ar face netămăduite). Aşijderea (mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă decât patima sufletului cătră împotrivnicul său arătată). Şi aşe, fietecarile pre sfetnicii săi deosăbi chemând, într-acesta chip le porunciră, dzicând (pentru lucrurile mici mari gâlceve a scorni, a înţelepţilor lucru nu ieste, macară că aceasta şi la cei înţelepţi de multe ori s-au vădzut). Deci socotim, precât în putinţă va fi, sau noi de la dânsele, sau pre dânsele de la noi să le abatem (că pre câtă vrednicie ieste cineva în vrajbă a nu intra, pre atâta ieste, şi nu mai multă din vrajă a ieşi). De care lucru dzicem, în descâlcitura gâlcevii aceştiia, puterea monarhiii noastre lângă noi să oprim şi pre dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem.

Carea lucrul acesta să-l scuture, să-l iscodească şi ce ar fi dintr-îmbe părţile mai cu cale şi mai cu cuviinţă, aceia să aleagă şi să isprăvască, aşe ca până înaintea feţii noastre a nu ieşi, din toate nodurile să să dezlege, ca oricând ar vini, ori într-a cui parte acea mică jigăniuţă ar trece, ca cum din veci şi din bătrâni aşe ar fi fost obiciuit, iară nu ceva nou şi de curând s-au scornit (căci amintrilea pricina clătirii dându-să, odihna şi liniştea fără tulburare şi strânciunare a fi nu poate).

Lăudară sfetnicii sfatul împăraţilor lor şi cu mare minune mintea şi înţelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu râdicară, pentru căci în chivernisala lucrurilor publicăi sale nu atâta celea ce pot, pre cât celea ce nu pot ocolesc, şi nici cu putinţa îşi slobod mândriia, nici cu neputinţa îşi aţiţă mâniia (că neputinţa aduce mâniia, şi mâniia aşteaptă izbânda); ce precum cu putinţa spre umilinţă şi blândeţe, aşe cu neputinţa spre a gâlcevii potolire s-au slujit (căci la cei mai puţin domoliţi neputinţa prinde obrazul putinţii şi de lucrurile de neputut să apucă) (iară împotrivă, cei ce la poarta vrednicii<i> slujesc, adese s-au vădzut că mai cu fericire le isprăveşte neputinţa cu părăsirea decât putinţa cu prepus, cu începerea. Căci neputinţa neîncepând, de nu-şi foloseşte, încailea nu-şi strică. Iară putinţa în mândriia sa amăgindu-să, lucruri peste putinţa sa începe şi la săvârşit a le duce nu poate, carea fără greş în loc de folos pagubă îi aduce). Aşedară, senatorii, după ce cu nesăvârşite (precum s-au dzis) şi vecinice laude cineşi pre împăratul său binecuvântară, cu toţii la locul şi la scaunele sale să întoarsără.

După aceia, unii cătră alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a trimete începură. Pentru ca cel tăcut între inimile împăraţilor făcut sfat înaintea tuturor să-l puie şi fără betejirea şi julirea cinstii, a slăvii numelui împăraţilor lor la ivală să-l scoaţă, în care descoperire sentenţiia sfatului monarhilor săi să să aşedze şi să să adeveredze. ăÎnsă acesta lucru asemenea să făcu celora cărora de mare căldura văzduhului denafară, cea în trupul său născută din fire căldură, tare spre clătire li să porneşte şi setea vârtos li să pricineşte. Căriia leacul o umedzală limpide şi rece fiind, ca aceia lipsind, alta împotrivnică, adecă limpede umedzală, dară călduroasă de faţă aflându-să (precum ieste duhul vinului sau alta acestuia asemenea) şi de limpegiune numai şi umedzală amăgindu-să (puţin pentru hirişiia răcelii şi a căldurii grijă purtând), pentru ca setea să-şi stâmpere mai pre larg decât s-ar cădea o înghite, ce aceasta mai pre urmă în vasele priimitoare mărgând şi după a sa fire cu cea din naştere a trupului căldură împreunându-să (căci amândoa surori a unui părinte, a soarelui sint), scăpărăturile scânteilor dintâi puţin clătite încă mai iute clătindu-le şi pornindu-le (ca cum ieste osiia neunsă în butea roţii uscate), din scântei scăpărătoare pară ardzătoare să face. Din carea mai mare pârjol de sete să ijdăreşte şi în materiia mai denainte gătată cu iuţimea pătrundzind, mai mult setea să spudzeşte şi să lăţeşte (căci după socoteala unor filosofi, toată materiia focului iuţime şi forma-i iute clătire ieste), căriia ceva împiedecare nepuindu-să, fără nici un prepus toată umedzala din fire ar usca şi după cea de săvârşit uscăciune cea de pierire putregiune cu bună samă ar urma.

Într-acesta chip fu şi învăţătura împăraţilor, intrând în urechile supuşilor. Căci ce mai denainte cu lumina stidirii feţelor împăraţilor într-inemile gloatei întunecat (căci lumina mare pre cea mică întunecă) şi nearătat era, acmu cu lipsa ei, toate fără nici o siială şi stidire la ivală ieşiia (că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, aşe chipul împăratului cătră senatori şi alalţi supuşi ieste. Şi precum în prezenţiia lui toate să fac nevădzute, iară în lipsa lui cea cât de mică şi de departe lumineadză şi scânteiadză, aşe înaintea feţii împăratului toate chipurile supuşilor să micşoreadză şi toată gura slobodă să înfrâneadză. Iară în dosul lui şi cel mai mic în palatul lui, precum schiptrul împăratului în mâna sa poartă să arată). Că după ce trâmbiţa pozvoleniii dimocratiii în audzul tuturor cântă, dintr-îmbe părţile fietecare dihanie glas de sfat şi bolbăitură de învăţătură începu a da. Şi aşe, câţi mai denainte era ascultători, atâţe atuncea să făcură învăţători, dintr-a cărora cuvinte şi sfaturi altă ceva nu să înţelegea, fără numai chiote netocmite şi huiete neaudzite că precum nenumărate picăturile ploii din nuori cu repegiune pre pământ cădzind un huiet oarecare dau, iară vreun glas tocmit nicicum, şi precum a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să, o răzsunare oarecarea dau, însă vreo melodie tocmită şi după pravilele muzicăi alcătuită nicicum nu să aude (carea puterii audzului mai mult îngreţoşere aduce decât plăcere), aşe ieste şi voroava a mulţi şi tot deodată.

Într-acesta chip şi şiganiile acestea într-atâta voie slobodă vădzându-să, cu toatele socotiia că carea mai tare va putea striga, aceiia învăţătură să va asculta. Aşijderea deosăbi ce ar fi fost destulă şi încă de prisosală gâlceava pentru alegerea aceii pasiri dobitocite sau jiganii păsărite, încă mai mare era dihoniia şi zarva carea între dânsele să făcea, cine ar giudeca şi cine s-ar giudeca, carea ar sfătui şi carea s-ar sfătui (precum aievea ieste că unde lipseşte începătura stăruitoare, toate mijloacile începăturii nestăruitoare să să facă). Ce, pentru ca într-un cuvânt să dzic, toate spre tulburare şi neaşedzare să întorsese, ase cât ce s-ar fi spre binele şi folosul de obşte nedejduit, spre răzsipa şi prăpădeniia tuturor să făcea.

Îmbe părţile amânduror monarhiilor într-acesta chip împărechindu-să şi fără nici o ispravă din cuvinte deşerte numai oproşcându-să şi ce mai cu cuviinţă de grăit şi de făcut ar fi nedomirindu-să.

Totdeodată şi fără veste, în mijlocul theatrului, jiganiia carea Vidră[39] să cheamă, cu mare obrăznicie sări şi într-acesta chip proimiul voroavei sale începu: ,,Vestită axiomă între cei fiziceşti filosofi ieste că cel de asemenea iubeşte pre cel şie de-asemenea (iubirea dară cătră cel şie de-asemenea va să arete neiubirea cătră cel şie nu de-asemenea). Aşedară, pasirea zburătoare oricând pricina pasirii şie de-asemenea ar grăi, totdeauna mai cu priinţă partea i-ar ţinea decât pravila dreptăţii ar pofti. Aşijderea, oricând dobitoc pentru dobitoc în pricină ar vorovi, mai cu iubirea firii l-ar ocroti decât dreptatea giudecăţii ar suferi. Şi aşe într-îmbe părţile mai mult făţărnicie decât omenie, sau mai mult asupreală decât dreapta socoteală s-ar face. De unde urmadză ca supt poala priinţii sau a nepriinţii pururea chipul adeverinţii ascuns şi acoperit să rămâie (că precum în teaca strâmbă sabia dreaptă, nici în teaca dreaptă sabiia strâmbă a întra nu poate, aşe unde ieste luarea feţii sau strămurarea priinţii, toată nedejdea giudecăţii drepte afară să scoate). Pentru care lucru, eu, cu proasta mea socoteală, aşe mai de folos a fi aşi afla, ca gâlceava a atâtea guri în zădar să părasim şi un chip ca acela să găsim, carile într-îmbe părţile a face să nu aibă, pentru ca priinţa firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dreapta socoteală, aceia să dzică, să facă şi cu giudecata să aleagă (că dreptul giudecătoriu întâi pre sine de drept, apoi pre altul de strâmb giudecă, şi întâi ascunsul inimii sale de făţărnicie curăţeşte, apoi pre altul sau din nevoie îl izbăveşte, sau după a lui vină îl osindeşte).

Aşijderea aşi sfătui, ca ori în ce chip s-ar putea, cu un ceas mai înainte hotar şi săvârşit gâlcevii aceştiia să punem (că gâlceava lungă atocma ieste cu boala hronică), ca nu cândai mai îndelung scuturându-să şi cernându-să voroava cătră acestea, încă mai multe shismate şi erese să să scornească, pre carile sau prea cu mult greu, sau nicicum vreodată a le potoli veţi putea.”

Acestea încă vorovind Vidra şi încă bine sfârşit cuvântului său nepuind, preste a tuturor nedejde pasirea carea să cheamă Bâtlan cu mare mânie şi probozală a o ţistui începu şi groznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea, şi cătră acestea o aporie ipothetică dzicând, scorniia: ,,Tu, o, Vidro, di ai fi sau din pasirile zburătoare, sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare, ar putea cineva dzice că doară a îmbe părţilor în ceva mai denainte ştiinţa ai fi avut. Iară acmu, jiganie în neam prepus, dintr-altă stihie şi supt altă monarhie supusă fiind, cum socoteşti că pentru lucrurile ţie în rădăcina lor necunoscute învăţătura cea mai bună şi sfatul cel mai ales a da vii putea? Ce mai bine ar fi, precum mi să pare, pentru lucrurile carile în înaintea mărgătoare simţirea nu le-ai avut a le şti şi a le cunoaşte, să nu te făleşti (că precum toată ştiinţa din povaţa simţirilor să află, toată lumea ştie, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, şi cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumseţea şi dulceaţa viersului). Au nu tu odânăoară prin fundul mării prinblându-te şi spre vânarea peştelui şipurindu-te, eu din faţa apei te oglindiiam? Ce poate fi că sau nechemată ai vinit la locul ce nu ţi s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greşala neştiinţii aceasta s-au făcut. Căci Câinele Mării şi Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea ? Au doară vii să dzici că din fire aşe ieşti tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuinţă a te zăbăvi să poţi ? Ce aceasta mai vârtos împotriva ta face, căci au putea-va racul jiganie de pre uscat a să numi, căci cu dzilele prin otavă să paşte şi din aier vreo înăduşală sau putregiune nu i să naşte? De care lucru, precum mi să pare, negreşit socotesc că cum cu mare obrăznicie la adunare nechemată te-ai aflat, aşe mai cu mare neruşinare, de nime neîntrebată, sfat, şi acesta spurcat, ai dat (că pre cât ieste de folos la vremea de trebuinţă cuvântul cuvios, cu atâta ieste de împuţicios cuvântul aceluia carile de nime neîntrebat tuturor dă sfat). În inima ta aceasta ascuns având ca cu o voroavă vicleană şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi aşterne şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi: Una, că chip după învăţătura ta cercându-să, pre tine să te afle şi apoi cu sfatul şi alegerea a monarhii mari ca acestea, giudecătoare şi alegătoare tuturor împotrivirilor lor puindu-te, lumea să dzică precum tu decât toate alalte mai cu minte şi mai cu socoteală să fii. De ciia, tu, jiganie mijlocie şi de neam cu prepus fiind, prostiia în evghenie să ţi să întoarcă (căci toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruieşte). A doa, că macară cum mai mult dobitoacelor în patru picioare asămănându-te (precum singură tu cu al tău cuvânt te-ai legat) (căci la cel cunoscătoriu mai tare să ţine şi ieste legătura hireşului cuvânt decât frenghiia întreită de la altul înfăşurată), mai mult în cumpăna dobitoacelor greuimea dreptăţii să pleci, şi după făţărniciia priinţii, iară nu după pofta dreptăţii, giudecata să abaţi.

Însă eu, o pasire şi de neam şi de minte proastă fiind (căci nici în carne vreo dulceaţă, nici în pene vreo frumseţă port), mai mult a grăi nici pociu, nici mi să cade, fără numai ce şi cât într-adevăr am înţeles şi am ştiut, aceia din prostiia inimii am grăit. Iară giudecata fie a înţelepţilor.

Toate gloatele de cu socoteală cuvintele a prostului Bâtlan nu numai cât să mirară, ce încă şi foarte plăcându-le, cu mari laude le lăudară, căci nu puţin prepus în inimile tuturor intra pentru a Vidrei fără veste voroavă, nepoftită învăţătură şi necerşută sfătuitură. Şi aşe, îndată despre partea pasirilor, într-o inimă şi într-o gură, cu toatele alegere făcură că precum Vidra nicicum în ceata zburătoarelor nu să poate numi, aşe şi din monarhiia dobitoacelor trebuie a lipsi. La care sentenţie mai multă sfadă şi voroavă strânciunată s-ar fi scornit şi mai multă ocară s-ar fi lucrat de n-ar fi fost Brebul [40] lucrul cu un ceas mai înainte spre descoperirea adevărului apucat.

A Brebului dară voroavă într-acesta chip fu: ,,Vidra odânăoară din neamul nostru şi era şi să ţinea şi cu noi de-a valoma şi hrana şi traiul îi era (precum şi faţa şi floarea părului o vădeşte, macar că statul trupului de mojicie i s-au schimosit şi s-au logoşit). Pre carea noi vădzind-o că cu vremea mărimea sufletului carea la noi ieste, precum toată lumea ştie că partea trupului cea roditoare, carea în cevaş macară betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieţii sprijeneală a o rumpe şi de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim. Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dânsa din dzi în dzi scade, apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, îngăimele de amăgele şi fapte pline de răutate, precum sint sicofandiile, clevetele, minciunile, cătră carile şi furtuşagul adăogea şi lucruri de ocară şi blăstămăteşti, iară nu de numele neamului nostru vrednice făcea, macar că şi de multe ori am certat-o şi am dojenit-o, ce în zădar (că precum ieste suflarea la cărbunele acoperit, aşe ieste certarea la inima într-ascuns dată răutăţii). Pentru care pricini, din tabla neamului şi a rudeniii noastre de tot am ras-o şi aşeşi de tot din hotarele noastre am izgonit-o (căci mai mult folos aduce publicăi din sine un chip rău a izgoni decât dzece bune în sine a priimi, că precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospeşte, aşe un om rău într-o publică pre toţi cu răutatea lui amestecă şi-i tulbură ). După aceia ea în ceata altor jiganii a să da, sau temându-să sau ruşinându-să, sau poate fi şi de trufie înflândusă (căci mândriia, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, aşe şi peste cei mici dă), de lăcaşul stătătoriu de pre uscat s-au părăsit şi prin adâncurile apelor orbăcăind, cu piticei foamea a-şi potoli şi ca valurile ce în spinare poartă, cea mai multă viaţă tulburată şi neaşedzată a-şi petrece ş-au ales (că cine neamului său ieste urâcios cum poate fi streinilor drăgăstos? Şi a căruia răutăţi pământul său a le suferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?). Pre carea, de atâta vreme în perire şi rătăcire ştiind-o, iată acmu între gloate amestecată o vedem.

Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moşii, strămoşii noştri, aşe am apucat-o, aşe o mărturisim şi aşe o întărim. Iară voia fie a celor mai mari.”

Cu toţii priimiră marturiia Brebului şi cu toţii într-un sfat aleasără ca Vidra dintr-amândoaă monarhiile afară să să gonească şi nici într-un neam de a lor să nu să mai numască (că precum celui bun toţi streinii rude, tot bătrânul părinte, tot vârstnicul frate şi tot locul moşie, aşe celui rău toate rudele streine şi toată moşiia nemernicie îi ieste) şi cum mai curând dintre adunări să lipsască, dzisără, ca nu cumva între dânşii mai multă zăbavă făcând, mai pre urmă şi aceasta vreo pricină mai spre mare vrajbă între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleşugul ei sau pentru veche pizma altora (că pizma veche ieste ca cariul în inima copaciului), sau la vremea rea pentru bună sfătuirea ce dedese (că, precum să dzice, toate vremea sa au şi, fără vreme, şi pâinea face greutate stomahului, carea cea mai de treabă şi mai de aproape hrană-i ieste), sau ori în ce chip ar fi fost, acmu vădzindu-să osindită şi dintre toate cetele cu mare ocară şi dosadă izgonită, aşijderea pentru binele ce sfătuisă, precum cu rău i să plăteşte simţind, mintea de i-au fost rea, încă mai rea a fi socoti, iară de i-au fost bună, spre rea socoteală o întoarsă (că nemulţemita pentru mari slujbe şi de binefaceri din nedejde în nenedejde îl bagă, nenedejdea în nebunie îl împinge, şi aşe, din slugă credincioasă nepriietin de cap îl face), carea într-acesta chip voroava întoarsă: ,,De vreme ce pre mine din ceata celor cu patru picioare mă lepădaţi — că în partea zburătoarelor sau să fiu, sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată — iată că urmadză ca în monarhiia celor de apă să mă dau. [41]

Fie dară şi aşe (Că limba gloatelor ieste vrajea bodzilor, şi mai lesne ar fi cuiva apa curătoare a popri decât limbilor multe a stapâni). Şi iată că dintr-adunările voastre, vrând-nevrând, îm caută a lipsi. Însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grai nu voi părăsi. Bâtlanul, pasire de apă sau peşte de aier fiind, căci şi în fundurile apelor prin multă vreme şi prin aier nu mai puţin decât alalte pasiri mare slobodzenie are, însă adevărul ce ieste să dzic: adevărat pasire ieste, macară că carnea la gust îi ieste ca a delfinului şi macară că precum prin aier cu slobodzenie poate zbura, ase şi prin fundul apii să poate primbla. Însă de multe ori mi s-au tâmplat a-l videa în novoade ca peştii încâlcit şi de multe ori şi înecaţi şi de tot înădusiţi din mreje îi scot, căci lăcomiia astupându-i ochii, după peşti fără sine alergând, în loc de vânat el să vâneadză. Care lucru din toată ipopsiia peştelui îl scoate. Şi macar că precum aievea ieste tuturor că el mie nepriietin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (căci nu puţină vrednicie ieste şi pentru nepriietin adevărul a mărturisi). De care lucru poci să dzic că el câte pentru mine au grăit şi au mărturisit să fie şi adevărate. Însă nu atâta de grea era pricina vinovăţiii mele, ca cu izgnanie ca aceasta să fiu osândit, căci canon de obşte ieste, carile dzice (pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era nesuferita mea izgnanie şi din rudele şi moşiile mele înstreinare, şi ce ar fi mai mult trebuit pedeapsa încă mai înainte a urni, adecă precum din rudele dobitoace, aşe şi din streinele pasiri izgonit să fiu (ce precum să dzice cuvântul, că nevinovăţiia unuia oţapoc stă în ochiul altuia.). Ce la cuvântul ce vream să dzic să mă întorc.

Iată că cu pâra Bâtlanului şi numai cu o mărturie a Brebului (şi aceasta împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da), dintr-îmbe iz voadele m-aţi lepădat. Dară aşi pofti să ştiu cu ce privileghie puteţi strica axioma vechilor filosofi şi mathematici, carii dzic (carile sint tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sint între sine)? (Căci Vidra ănu puţineî nu puţine făclii topise asupra cărţilor filosofeşti). Şi de vreme ce eu, căci în prepusul dobitoacelor şi a pasirilor am cădzut precum să fiu de apă, cu cât dară, rogu-vă, mai vrednic ieste să să numască pasire carile fără prepus dobitoc ieste şi căci să să numasca dobitoc carile fără prepus pasire ieste? (Nici vă mieraţi de ale mele împleticite protases, căci simperazma va ieşi arătătoarea adevărului). Şi aşe doaă fire într-un ipohimen neputând sta, iată că fire ca aceasta, oricarea ar fi, nici pasire, nici dobitoc ar fi, şi căci acela mai mare dreptate înaintea nu a feţelor, ce a faţărniciii voastre ai afla? Şi eu până într-atâta de la toţi de la voi m-am aşe de greu osândit?” L-a aceasta cu toţii întâi să zâmbiră, apoi râsă, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră, dzicând: ,,Vidra, cu neamul, şi gândul şi cuvântul ş-au pierdut! Că cine poate macar cu mintea doaă firi într-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut? Vidra dzisă. ,,Într-acesta chip şi eu mai denainte pentru himera filosofilor nu săvârşiiam a mă mira şi peste putinţă a fi în fire, precum şi voi acmu, socotiiam. Ce de vreme ce Brebul s-au făcut peşte, cu cât mai pre lesne va fi pasirea zburătoare a să face dobitoc ca cele în patru picioare îmblătoare.

Şi încă mai aievea de viţi vrea spre aceasta să vă pricepeţi. Întâi a şti vi să cade că ce hotărâre are trigonul la mathematecă, aceiaşi are siloghismul la loghică, a cărora hotărâre mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară, binişor socotiţi că, de vreme ce eu am putere din fire dăruită, precum aerul a trage, aşe a nu-l trage în voie să-mi fie, şi pentru căci în doaă stihii poci lăcui, dintr-aceleşi mă izgoniţi şi altă pricină în mine, precum mi se pare, a afla nu puteţi, fără numai căci din fire cu oarece mai mult decât alalte dobitoace sint dăruit, eu dară, căci aşe pociu, în vinovăţie ca aceasta am cădzut.

Dar încă cel ce nici într-o parte deplin şi nici a unii firi, celea ce i să cad hirişii nu va avea, oare de acela ce viţi putea giudeca? Că, precum am dzis, simperasma trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor şi pasirilor, ieste cămila [42] nepăsărită şi pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struţocamilă [43] îi dzic. Aceasta precum hirişă Cămilă să nu fie penele o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie nezburarea în aer o pâreşte şi vântul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor ştiut ieste că toată hotărârea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare şi oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire aşeşi de tot de la Struţocamilă lipseşte. Aşedară aievea fiind, au putea-va cineva cu mintea întreagă a dzice să îndrăznească, precum toată hotărârea pasirii în Struţocamilă să cuprinde ? Şi aşe urmadză că sau pre mine încă nu m-aţi cunoscut, sau şi pre aceasta dihanie precum şi ce ieste să o cunoaşteţi. Şi aşe rădăcina adevărului întingând, sau arătaţi (că pizma veche vă împinge la lucruri noăa), sau mărturisiţi că în capete de hârtie purtaţi crieri de aramă. Iară cel mai de pre urmă al mieu cuvânt ieste că adunarea aceasta chedzi răi ş-au vrăjit, de vreme ce numele fiindu-i adunare, altora cu lucrul ieste strămutare şi slava titului de monarhie, iară fapta îi ieste de tiranie “. Acestea Vidra cu lacrămi dzicând, după poruncă în izgnanie la marginile gârlelor [44] să dusă.

Ieşind ea de acolea, îndată în mijlocul gloatelor ieşi Căprioara de pustiiul Aravii, [45] carea, după siloghizmul [46] Vidrii, lucrul cu ispita într-acesta chip dovediia, dzicând: ,,Vidra pentru Struţ au pus socotele loghiceşti, dară eu să vă spui ce au vădzut ochii arăpeşti.

Eu şi Struţocamila împreună la pustiile Araviii lăcuim. În părţile acelea câmpii niciodată cu pajişte nu înverdzesc, ce pururea cu mari năsipişuri gălbenesc. Că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană, de mari holburule, carile vântul austrului scorneşte, să acopăr.

Căci într-alt chip cineva să-i numască nu va putea, fără numai sau munţi clătitori, sau câmpi nestători le va dzice. Deci cu vânturile pre acolo mutându-să şi locurile, alt feliu de copaciu sau de buruiană de mare grămădirea năsipului aceluia neacoperită să rămâie nu poate, fără numai înalţii copaci carii finici să cheamă, în carii nici odânăoară Strutocamila urcată a videa nu mi s-au tâmplat. Şi nu numai în vârvul finicului (carile într-acele părţi odihna şi aciuarea a tuturor zburătoarelor ieste), ce aşeşi nici un cot de la faţa pământului în aer ridicându-să nu l-am vădzut. Încă şi alta (carea mai mult ieste de mierat), că de multe ori arapii asupra noastră gonitoare scornind, pre amândoi o dată din năsipuri ne scorniia, unde cu puterea răpegiunii picioarelor din fierăle suliţilor, din simcelele ţidelelor şi din vrăjmaşi colţii ogarâlor scăpam. Iară Strutocamila şi de mine înapoi rămânea, şi cu penele şi aripile ce avea în primejdia morţii cădea. Căci cu alergarea ogarul o agiungea, şi în aer, de greuime, neputându-să râdica, decât un iepure mai slabă şi mai peminteană a fi să arăta. De care lucru socotesc ca cuvintele Vidrii adevărate sint.”

Iară în monarhiia pasirilor era pasirea carea să chiamă Corb, carea macară că din tagma a doa era, însă, cu o întâmplare, pre acea vreme epitrop Vulturului [47] era. Acesta toate lucrurile în monarhiia pasirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvânt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpânilor pravile de lege supuşilor era). Aceasta pasire precum tuturor dobitoacelor moartea le pofteşte cine poate să nu ştie? Şi precum pre dinafară neagră, din hereghie, încă mai poneagră pe dinluntru era de pizmă şi de mânie (căriia ce să-i fie fost pizma şi pricina pizmei la locul său pre larg să va dzice) (că precum arşiţa soarelui peliţa mută din albă în neagră, aşe pizma inimii mută gândul din bun în rău). Deci Corbul, precum a Vidrii, aşe a Căprioarei cuvinte macar că le audziia, însă cu greu şi cu greaţă le suferiia (că cuvântul bun şi neplăcut ieste ca doftoriia greţoasă, însă folositoare în trupul bolnavului. Ce la cel înţelept aşe, iară la cel nebun ieste ca otrava în mănuntăile sănătosului). Le suferiia Corbul acestea pentru a vremii neîn dămânare, iară cumplită amărăciune nu numai în glas ce meniia, ce încă şi în pântece dospiia. Şi câtăva vreme un siloghism alcătuit în barbara împotriva Vidrii a face siliia, mai vârtos că la dânsul viersul grumadzului într-această formă a suna să părea şi încă mai ales că el alt gând asupra proastei dihanii Strutocamilii având (precum mai în urmă aievea va fi). Şi siloghizmul Vidrii de tot a strica în minte având, forma aceasta numai după socoteala loghicilor, nedierisită şi nestricată şi în tot chipul adevărată a fi credea. Deci aşe Corbul, după ce multe sudori vărsă, până hotarul mijlocitoriu află, siloghizmul din protase într-acesta chip încuie: ,,Toată dihaniia cu doaă picioare, cu pene şi oătoare ieste pasire.

Dară tot Strutocamila ieste cu doaă picioare, cu pene şi oătoare. Iată dară că tot Strutocamila fără nici un prepus ieste pasire.”

Iar după încheierea siloghismului acestuia, palinodiia ritoricească a poftori începu şi vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăi: ,,Pasire ieste Strutocamila, pasire ieste; şi iarăşi dzic: pasire ieste Strutocamila, dihaniia aceasta, Strutocamila, ieste pasire. Pasirea aceasta şi dihaniia aceasta ieste Strutocamilă.”

Apoi iarăşile hotarăle loghiceşti în sine înturna, dzicând: ,,Pasirea să oaă, oaăle sint a pasirii. Struţul să oaă, oaă are Struţul. Iată dară că pasire ieste Struţul.” Apoi iarăşi ca dintâi, numai întraltă formă siloghizmul înturna:”Pasirea are pene, Strutocamila are pene. Iată dară că Strutocamila ieste pasire.

Aşedară, Strutocami la, precum până acmu adevărat pasire au fost, aşe şi de acmu înainte pasire a fi vrednică ieste, şi încă nu fietece pasire, ce aşeşi slăvită, lăudată şi în buni chedzi luată, de vreme ce, deosăbit de deafirimea trupului ce poartă şi în basna veche va să să dzică, că oarecare evghenie în neamul său are. Însă ca asina despre maică [48] partea Vulturului spre sămnul monarhiii să fie având.” Toţi Şoimii, Uleii şi Coruii şi alalte de stârvuri iubitoare pasiri frumos crăngăitul Corbului lăudară şi cu multe linguşituri şi colachii învăţătura-i şi înţelepciunea-i preste nuări râdicară (că mai toţi supuşii de frică obiciuiţi sint, nu ce adevărul, ce ce stăpânul pofteşte, aceia să laude şi să fericească) şi fietecarile în sine şi cu sine socotiia, precum alt siloghizm împotriva acestuia arătătoriu nici a să afla, nici în mintea altuia a să naşte ieste cu putinţă. Ca acestea pasirile iele în de iele prin limbi purtând, oricarea împletecitura cuvintelor audziia, de dovadă ca aceasta amuţiia (că macar că rea ieste amuţirea din lipsa organelor de voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste când purcede din lipsa şi neştiinţa cuvintelor trebuitoare) şi acmu mai mai tot cuvântul să curma şi tot răspunsul împotriva Corbului şi toată gura mai mai să astupa (că precum ştiinţa lucrurilor ieste lumina minţii, aşe neştiinţa lor ieste întunecarea cunoştinţii).

Şi acmu cu toatele mai mai după voia Corbului să lăsa, de toată împotrivirea să părăsiia şi toată întrebarea cu atâta să potoliia, de n-ar fi Ciacalul către Hulpe cum mai curând alergat. Carile, la dânsa lipindu-să: ,,Frate Hulpe, dzisă, poţi răbda ca între pasiri dihanie mai cu socoteală şi mai cu meşterşugul loghicăi decât între noi să să afle? (că nu ieste în lume cuvânt atâta de isteţ, sau lucru aşe de cu preţ, ca carile vreodată să nu mai fie fost sau a nu mai fi de acmu înainte să poată)”. La aceasta întrebare a Ciacalului râsă Hulpea pe supt mustăţi şi în grabă greu răspunsă (căci la întrebarea grabnică, greu sfat a da, sămn de minte ascuţită ieste) şi dzisă: ,,De n-aşi avea frica Vulturului, când ceva din colţii miei pe ciolanele stârvului ar rămânea, atuncea şi Corbul de uscate vinele goalelor ciolane clonţul ş-ar ciocăni. Ce doaă lucruri sint carile la ivală a mă pune mă opresc: unul, căci că din fire mai bucuroasă sint cu meşterşugul decât cu tăriia a mă sfădi, altul, căci totdeauna voia Vulturului a căuta m-am obiciuit, pentru căci adese la un ospăţ şi la o masă amândoi a ne ospăta s-au tâmplat. Şi aşe adese în mâncări şi în băuturi împreunarea spre cinstea politicească şi dragostea în faţă prietinească a arăta mă sileşte (căci dragostea cumpărată pre bani sau pre mâncări şi băuturi în sfârşitul acelora şi ea să sfârşeşte. Iară dragostea din suflet adevărată în sărăcie şi în foamete slujba vredniciii îşi arată). Deci, de vii vrea să mă asculţi, supt piielea Ciacalului pune meşterşugurile Vulpii şi gura ta grăiască, fie duhurile împingătoare ale mele.”

Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind, dzisă: ,,Eu după cuvântul tău şi în fundul mării a mă afunda şi în mijlocul focului a mă arunca şi nicicum vieţii mele a cruţa nu mă voi feri. Numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşe şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoiesc (căci spre agonisirea şi câştigarea cinstei sudorile trupului destule sint, iară spre paza nebetejirii ei lacrămi de singe trebuiesc) (că cu multul mai pre lesne ieste cetatea cinstii a dobândi decât pre aceeaşi despre nenumăraţii nepriietini a o străjui şi nebiruită a o păzi). De care lucru socotesc că macară cu duhurile tale vitejeşte cinstea cuvântului spre stricarea siloghizmului Corbului voiu agonisi, şi hrizmurile ce sint în triposul lui Apolon întemeiate pre lesne îm va fi a le fărâma şi în toate stramţile a le destrăma, numai spre cele mai următoare una mă face mai tare şi cu tot deadinsul a socoti, adecă cuvântul carile îm dzisăşi, precum cinste Corbului de frica Vulturului dai. Deci de-ţi ieste gândul într-această socoteală şi de vii să-i păzeşti cinstea nebetejită, mie lucrul acesta până mai pre urmă fără primejdie să-m fie socotesc că nu va putea (că de multe ori s-au tâmplat într-înima ce întră frica nepriietinului afară scoate dragostea priietinului). De care lucru, sau vrând, sau nevrând, într-o parte dându-te, eu fără nici un agiutoriu în gura şi vrajba precum a Corbului, aşe a altora carii caută în gura Corbului voiu cădea. Şi aşe atuncea te vii arăta că cu mâna altuia şerpele din bortă să scoţi ai vrut şi pre mine cleşte împotriva jeraticului m-ai făcut.” Hulpea dintâiaş dată cu blăstămi şi cu giurământuri pre Ciacal dintr-acestea prepusuri a scoate începu (că giurământurile între muritori pentru altă nu s-au scornit, fără numai supt numele marelui Dumnedzău, demonul mai pre lesne meşterşugurile sale să-şi lucredze) (că unde ieste inima curată, nici întâi giurământul, nici pre urmă vicleşugul sau călcarea giurământului încape). Hulpea, dară, începătura voroavii într-acesta chip făcu: ,,Iubite priietine, nu cu divă îţi pară pentru căci dziş că cinstea Corbului pentru frica Vulturului păzăsc (căci lucrurile între muritori nu atâtea să isprăvesc ce le pofteşte voia, ca câte să lucreadză ce le dă mâna şi vremea). Pentru care lucru nu numai a Corbului şi a Vultu<ru>lui, ce de multe ori şi a Cucoşului voie caut, şi după îndămânarea vremii cinste şi inchinăciune a-i da pociu, după vânt întorcând vetrelele (că nebun corăbiier s-ar socoti a fi acela carile pândzele împotriva vântului a deschide ar îndrăzni), însă adeverit trebuie să fii că cu tot neamul pasirilor dragoste adevărată a avea nu pociu (Şi unde dragostea adevărată nu ieste, acolea cinstea ieste de frică; şi unde cinstea să face de frică, acolea îndămâna vremii să cearcă şi să aşteaptă, în carea nici frică să-i mai fie, nici cinstea carea de frică îi da, de bunăvoie în ocară să i-o întoarcă).

Că pentru acesta lucru întâi din fire plecare, apoi de la părinţi blăstămare am luat, ca nici odânăoară cătră cineva de tot inima să nu-m deşchidz (că cu anevoie un gând în doaă inimi a să ascunde poate, pre carile una şi mai nici una de abiia şi mai nici de abiia îl poate stăpâni) şi cu vreo pasire prieteşug adevărat să nu leg, fără numai cu Vulturul şi Corbul, pentru adese hrana împreună, oarece chivernisală poliliticească să fac. Iară amintrilea oricând cu vreo primejdie simptomatecă penele le-ar cădea, sau de vremea schimbării tuleielor puterea aripilor şi a zburării le-ar scădea, fără nici un prepus adevărat să fiu îm porunciia, precum acestora, oricât de macră şi de vânjoasă carnea le-ar fi, decât stârvul impuţit tot mai dulce ieste. Aceasta, dară, a şti ţi să cade, o, iubite frăţioare, că precum să dzice din bătrâni un cuvânt şi precum şi noi ceşti mai tineri acmu cu simţirile le-am dovedit (că de multe ori clonţul Corbului şi a Vulturului ochiul Vulpei s-au vădzut scobind). De vreme ce pasirile acestea din fire nu numai dobitoacelor, ce şi pasirilor, nu numai tuturor dihaniilor pre picioare îmblătoare, ce şi lighioilor pre pântece târâitoare şi nu numai tuturor viilor, ce încă şi tuturor morţilor nepriietini de cap sint (că cine numai al său bine şi fericire cearcă, a tuturor răul şi bezcisniciia pofteşte), şi precum de sângele fierbinte, aşe de stârvurile împuţite totdeauna însătate şi nesăturate sint. Aşijderea, nici între vitioan şi gras vreo deosăbire sau alegere fac, nici între mare şi mică bucata sau înghiţitura mai de saţiu sau mai de nesaţiu a fi socotesc (căci lacomul şi sătul flămând ieste, şi lăcomiia nici în hotărăle gheometriceşti să opreşte, nici de exţentrurile astrologhicesti să covârşeşte, nici caută materia şi forma filosofască, nici cunoaşte deosăbirea şi alcătuirea loghicească, nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică graiul fără chip şi cuvântul ,,agiunge” au învăţat, ce, precum să vede, nu ucinică, ce didascală alhimistilor ieste, cărora nici adânc fundul mărei, nici nestrăbătută a pământului grosime, nici pre supt rădăcinele munţilor şi stâncilor a metalilor şuvăite vine, nici depărtarea locului, nici primejdiia mărsului, nici nevoia agiunsului şi aşeşi nici iuţimea şi arsura focului de la acel din fantazie născut şi din crieri prefăcut aur îi poate opri ). De care lucru singur poţi socoti, o priietine, de ieste cu putinţă lacomul a cuiva într-adevăr dragostea să păzască şi vreodânăoară a altuia folosul şi precopsala să poftească.

Într-acesta chip Vulturul şi Corbul fiind şi întraceastă rea diathesin aflându-să, cum cineva în lume atâta de fără crieri s-ar afla, ca nu numai pofta spre săvârşirea răului să le facă, ce macar aşeşi din gând spre aceasta să gândească (că cel ce spre rău cu lucrul agiutoreşte şi cel ce fapta rea cu gândul o priimeşte şi o învoieşte totuna sint). Aşedară, iubita mea, în toate împotrivnicele fortuni nedespărţită soţie, din toate prepusurile ieşind, curata mea cătră tine inimă precum ieste, cunoaşte (precum Hulpea mai mult în şuvăiţi decât în fugă nedejduieşte, aşe inima vicleană mai mult acoperit decât aieve grăieşte) şi spre ridicarea a cădzutei cinstei a tot neamul dobitoacelor şi jigăniilor, pre cât poţi în lucru şi în cuvânt, te nevoieşte (că toată slava şi lauda numelui cea mai de frunte ieste, când cineva cu osteninţele carile pentru moşiia sa sudorile ş-au vărsat şi pentru neamul său toate primejdiile în samă n-au băgat).

Iară eu cu curată inimă mă giuruiesc că în toate agiutoare şi împreună lucrătoare şi ce ieste capul lucrului spre toate primejdiile priimitoare şi suferitoare voi fi.”,

Săracul Ciacalul, macar că şi el de viclean ieste lăudat, însă,,cu bucăţeaoa dulce a Vulpii înghiţi şi undiţa otrăvii amară (căci precum decât dreptul să poate afla altul şi mai drept, ase şi decât Vicleanul ieste altul şi mai viclean). Şi aşe el înşelându-să şi de la Vulpe ce va grăi foarte bine învăţindu-să, în mijlocul theatrului cu mare îndrăzneală ieşi şi înaintea tuturor gloatelor cuvinte ca acestea făcu :

,,Vidra, neam cu prepus, cuvânt fără prepus au grăit şi sfat adevărat prietinesc au sfătuit (ce unde urechile adevărului sint astupate, acolea toate hrizmurile să par basne). Însa fietecarile dintre noi, cu cea stângă numai, iară nu şi cu cea dreaptă ureche ascultându-l, nu numai cât că cuvântul nu ş-au întărit, ce încă mare grămadă de ură asupra ş-au grămădit (că mare scârşnetul roatelor astupa voroava cărăuşilor) şi în loc ce mulţumită pentru dezvălirea adevărului i s-ar fi cădzut, nu numai din ţară-şi s-au izgonit, ce încă şi din izvodul neamului său s-au lipsit, şi aceasta nu dintr-altă pricină, precum mi să pare, au purces, fără numai din vechea şi rânceda pizmăluire. Iară încăsi, oricum ar fi, atâta cunosc, că toate cu folos voroava Vidrii şi ei în stricare, şi altora spre mai mare neascultare şi neaşedzare s-au făcut (că vântul vivorât sau aerul tare clătit, tocmit şi frumos viersul muzicăi alcătuit, de la cât de ascuţitele la audzire urechi abătându-l, neaudzit îl face). Şi iarăşi (ca mai aproape de ţenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcându-să şi împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă şi în triposul cel neclătit stăruită şi aşedzată a fi să pare. Dară lin suflând austrul adeverinţii şi într-o parte dând poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieşului minciunii, unul şcoţându-să, în vicleşug rădzimatul fără greş pohârnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă). În care scăuieş şi siloghizmul dumisale Corbului spre dovada şi întemeierea vredniciii Strutocamilii întemeiat şi alcătuit a fi să vede.

Însă lucrul după socoteala adevărului cu multul într-alt chip să are.

Hirişiia dară a lucrurilor de la câţiva, în câteva chipuri să hotăreşte. Iară cea mai adevărată şi mai gheneralis ieste aceasta: Hirişiia să cuvine totului, fietecăruia şi pururea. Deci cea mai deplin, cea mai adevărată şi cea mai gheneralis hirişiia pasirii ieste a zbura. Căci toate pasirile şi fietecare pasire şi pururea au putere a zbura, şi nu atâta pre pasire penele şi oatul o face pasire, şi dintr-alte dihanii o deosăbeşte, pre cât o face şi o deosăbeşte zburatul, căci amintrilea şi şerpele să oaă, dară pasire nu ieste. De ciia pasirile toate după hirişiia lor cea mai chiară numele neamului ş-au agonisit, de unde elineşte puŇuou ptinon, evreieşte, hof, arăpeşte tair, lătineste volatilis să cheamă, carile în limba noastră s-ar dzice zburătoare. Aceasta, dară, hirişă hirişiia pasi<ri>lor fiind de carea Strutocamila lipsindu-să (precum alegerea tuturor priimeşte), iată că Strutocamila hirişă pasire a să numi şi a fi nu poate. Că amintrilea, Strutocamila de-ar fi adevărată pasire, adevărata a pasirilor hirişie i s-ar cuvini, adecă tot struţul, ca toată pasirea şi pururea să poată zbura. Aceasta, dară, lipsindu-i, iată, dară, că pasire nu ieste. În cea sistatichi diafora hirişiia lucrului locul cel mai de sus poate ţinea după deosăbire, precum cele cinci glasuri a lui Porfirie poftesc, adecă neamul a fi dihanie, chipul pasire, deosăbirea zburătoare, hirişiia piuitoare, tâmplarea în pasire iarăşi supt hirişie să cuprinde, că pasirea ver ar piui, ver n-ar piui, fiinţa pasirii nu să strică. Deci, precum am şi mai dzis, hirişiia cea mai mare în cea stăruitoare deosăbire fiind, carea în Strutocamilă cercându-să şi neaflându-să, iată, dară, că pasire a fi nu poate. Că precum a omului dintr-alte neamuri de dobitoace deosăbirea îi ieste socoteală şi hirişiia râsul, aşe în pasire să socoteşte zburatul şi piuitul. Şi de s-ar da în lucrurile firii vreun dobitoc cu pene, cu patru picioare, ce numai dreapta socoteală deplin ca omul să aibă, acela dobitoc adevărat om ar fi. Aşijderea împotrivă, de s-ar afla un dobitoc în doaă picioare, cu cap şi nas şi cu toată alaltă forma omului, numai să aibă aripi şi să zboare, iară socoteala şi râsul să-i lipsască, adevărat dobitocul acela pasire, iară nu om, ar fi. De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea şi hirişiia i să socoteşte, iar alaltă formă a chipului nicicum, macar pasire cu patru picioare, macar dobitoc cu doaă aripi, macar cu mâni cu cinci degete, cu unghi şi fără păr şi fără pene şi fără socoteală, acestea toate nicicum hirişă deosăbirea pot stărui că, veri mânule omului ar fi la moimâţă, veri obrazul moimâţii la arap, moimâţa în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămâne şi pururea ieste. Acmu dară ce mai multă dovadă din socoteala loghicească trebuie, şi ce mai înainte proasta mea socoteală un picior din triposul lui Apolon a scoate sileşte, şi cea mai de folos o protasin din siloghizmul dumisale Corbului în barbara alcătuit a trage să nevoieşte (căci experienţia şi ispita lucrului mai adevărată poată fi decât toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sint decât toate chitelele).

Că au nu Vidra, săraca, toată dovada ispitii cum să cade ne prezentuieşte? De vreme ce ea toate hirişiile a dobitocului în patru picioare având şi căci numai une tâmplări (carile precum nici fac, aşe nici strică fiinţa) mai deasupra i-au vinit, adecă şi cu văzduhul, şi cu apa în locul văzduhului a să sluji firea au agiutorit-o, pentru adaogerea, iară nu pentru scăderea puterilor firii din catalogul jiganiilor aţi lepădat-o. Au doară de s-ar afla vreuna dintre noi în para focului nebetejită, ca salamandra, a vieţui să poată, pentru căci de la fire cu această putere dăruită ar fi, eu dzic că şi pe aceia pentru mai multe vredniciile firii sale din monarhiia noastră aţi izgoni-o. Care lucru de l-aţi face, mă credeţi, fraţilor, că prost l-aţi socoti (că cine-i mai cu multe vrednicii, veri din fire, veri din osteninţă, împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă şi mai tare de la toţi să să iubască să cade).

De care lucru drept şi cu cale socotesc a fi, ca poftei adevărului, iară nu glasului Corbului, ascultători să fim. Aşedară, aievea ieste că precum pofta adevărului, aşe încheierea voroavei mele aceasta va să fie, adecă că de vreme ce Vidra, pentru pricinele carile s-au pomenit, cu sfatul tuturor s-au ales ca din tabla amânduror monarhiilor să să radză, aşe şi numele Strutocamilei, precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor, aşe dintr-a cu aripi zburătoarelor dihanii izvod să să şteargă, dintr-a celor de pre stihiia pământului izvod să să şteargă, dzic, căci pene are şi să oaă, iară dintr-a celor din stihiia văzduhului, căci nu zburătoare, ce pedestră ieste. Iară amintrilea, de va cineva împotriva firii şi în pizma adevărului socoti (căci voia slobodă obiciuită ieste mai mult spre rău şi împotriva adevărului decât spre bine şi spre plăcerea adeverinţii puterea sa a-şi arăta) şi pre Strutocamilă în monarhiia şi în partea sa a o trage s-ar nevoi, acelaşi nu mai puţin pe Vidra între dobitoace a o numi ar trebui. Pre Strutocamilă, dară, lipsa slujbelor firii dintre pasiri afară o scoate, iară dintre dobitoace toate hirişiile o gonesc, pre carea noi, pedestrele, aşeşi macar vreodânăoară nici am numit-o, nici am pomenit-o, nici între noi cumva a încăpea am gândit-o. Şi aşe de va fi şi a voastră socoteală, precum a adevărului pofteşte orânduială, ca nici pre pământ, nici în văzduh, nici în apă şi nici în foc şi aşeşi, nici undeva loc de traiu a avea va putea, ce doară în a cincilea stihie lăcaş de-şi va dobândi (că obiciuită ieste fortuna, pre cel ce multe haine pofteşte a cerca şi de cele ale sale a-l dezbrăca)”.

Aceste ale Ciacalului cu îndrăzneală cuvinte şi socoteli de argumenturi nebiruite nu numai cât urechile tuturor împlură, ce încă şi inimile de dânsele, ca cu o ascuţită lance li să împunsără, şi ce să răspundză cu toţii în îngăimare sta, şi despre ce parte a cuvântului întâi s-ar apuca să miera. Tărimea argumenturilor îi spăriia, îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia şi ce ieste mai cu greu, neştiinţa lucrului şi a adevărului aşeşi de tot din ţircălamul minţii îi izgoniia (că pre cât lumina soarelui a lucra poate în organele vadzătoare, pre atâta agiutoreşte mai denainte ştiinţa în mintea adulmăcătoare ). Aşe ei, tuşind, scuipând şi cuvintele prin limbi-şi învăluind, Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la ţenchiul adevărului dusă şi nemerite, intr-acesta chip a grăi începu :,,(De multe ori împăraţii să văd preste vrerea lor a proroci, căci sufletele lor, oarecum de mărimele şi greuimele lucrurilor, mai de multe ori şi mai adese atingându-să, şi preste simţirea lor să par a prosgnostici). A cării păreri aieve acmu să făcu dovada, de vreme ce dintâiaş dată chiar amândoi dzisără (de veţi pomeni pricina ce să scornisă pentru mică şi de nemică jigăniuţa, ce să cheamă Liliac) şi amândoi în gura mare spusără (că din pricinile mici mari gâlceve să scornesc şi ţinţariul să face armăsariu). Au nu, dară, pentru aceasta mai denainte să feriia şi acestea pre carile noi acmu cu ochii trupului de faţă le privim, pre acele ei, încă până a nu fi, cu ochii sufletului le oglindiia? Noi, dară, atuncea cuvântul lor în puţin socotind, acmu să vede ca de capul viperii ei cu socoteala ferindu-ne, noi cu nesocoteala în coada scorpiii am cădzut, neferindu-ne (însă precât semnele cuvintelor împungătoare, chipul inimii pizmuitoare au arătat). La arătare s-au făcut că nu spre aşedzarea gâlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei împuţite şi cuvintele, şi lucrurile s-au început, carile ranelor trupului monarhiilor nu tămăduire, ce burzuluire aduc (că precum otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putredzeşte, aşe pizma veche spre izbândă a aduce, tot statul monarhiii răzsipeşte) (şi precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pricineşte, aşe în toată publica cu rău gând şi cu pizmă asupra altora îmblând, cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvăleşte). Întâi fost-au trebuit pre cei ce aducători şi pricinitori gâlcevii ar fi fost fără nici o zăbavă dintre mijlocul nostru să-i fim scos, şi, până a nu pătrunde gâlceava aceasta inimile şi sufletele tuturor, să fim ales ce-i de scădere şi de folos (că precum cineva, pentru mântuinţa a tot trupul şi pentru paza vieţii, fier, foc, şi tăierea a unui sau şi a doaă mădulare ardere, tăiere şi de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri şi dureri, însă sufere şi priimeşte, aşe şi în statul publicăi, unul nestătătoriu şi de răscoale şi gâlceve scornitoriu să socoteşte, carile ca un rău şi beteag mădulariu din trupul monarhiii curmat şi tăiat a fi să cade).

Că ce folos noaă şi ei Vidra cu sfatul fără vreme au adus? Şi ce treabă au avut Bâtlanul cu atâtea cuvinte inima Vidrii a amărî şi a dosedi? Pre Breb la mărturie cine l-au chemat? Şi cine cu ce treabă l-au ascultat? Numele Strutocamilei, siloghizmul Corbului, împotrivă voroava Ciacalului la propozitul adunării aceştiia ce folos au adus? Vânătoarea arapilor, fuga Căprioarii şi primejdiia Strutocamilei la acesta sinod ce amestec au avut? Ce adevărul ieste acesta (că zavistiia ieste jiganie cu multe capete şi cu toatele înghit pizmă şi deodată borăsc gâlceavă şi vrajbă). Căci Bâtlanul socotind că Vidra prin gârle vânatul peştelui îi împuţineadză, i s-au părut că i să va deşerta vreodată guşea de putregiune de peşte şi maţile de viermi de putregiune (căci lăcomiia Bâtlanului lumii ieste vestită). Brebul aşijderea ieste jiganie carea, puterea organelor născătoare pierdzindu-şi, în firea şi îndrăpniciia hadâmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre câţi soarele încăldzeşte, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scorneşte zavistiia prisoselii la altul). Şi aşe mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată şi neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fântânele cătranului să lucredze şi cu cătran să nu să pice decât un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuieşte voroavă să facă şi cuvânt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odânăoară un blănariu în meşterşug isteţ pre altul în conoştinţă prostatec au amăgit şi în loc de piiele de breb i-au vândut blană de vidră? Au numai spicul părului şi floarea pieii amânduror asămănându-să, pre Vidra precum odânăoară Breb să fie fost o dovedeşte? Ba mă credeţi că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii fiinţa sa ş-au schimbat. Că firea în lucruri nu în celea ce-şi răduce, ce în celea ce ieste să socoteşte. (Că tâmplările precum vin, aşe să şi duc, deasupra ipohimenului, nicicum fiinţa-i stricând), ce toate acestea altă nu fac, fără numai (din zavistie împoncişere, din împoncişere năduşală şi asupreală, din asupreală gânduri de şuvăială şi cuvinte de răzsuflare să scornesc), precum Bâtlanul asupra Vidrii cu Brebul în pâră şi mărturie s-au împreunat, Ciacalul şi Căprioara partea Vidrii ţiind, siloghizmul Corbului au răzsipit şi mii de mii de ocări împotriva Strutocamilii au scornit. Aceasta iarăşile mai mult prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli, sau ea, sau alta în locul ei, de năcaz împingându-să, asupra alţiia altă ceva mai mult şi mai de ocară poate să gârâiască. Şi aşe în toată gâlceava întorcându-să, o clătire nestătută şi neobosită între toţi să va scorni.

Şi de ciia urmadză între împăraţi nu numai pentru Liliiac scânteile împotrivirii a scântiia, ce încă şi pentru Fili şi Inorog pârjolul mâniii şi pojarul izbândii a să aţiţa. Care lucru, numele adunării fericite în porecla răzsipei nefericite fără greş va muta.

Aşijderea că lucruri mici ca acestea, iată că şi spre mari gâlceve cresc, şi, de să vor cumva putea aşădza, încă vreun sămn de nedejde ca acela până acmu nu să arată. Dară de va agiunge giudecata cineva între doi monarhi a căuta şi inimile a doi împăraţi a împăca, oare cum aceasta la săvârşit a aduce va putea? Şi cine în mijlocul lor a întra va îndrăzni? (Că mai greu nu ieste de giudecat decât pâra între doi priietini — ales împăraţi fiind— a căuta, căci cineva între doi nepriietini pâra alegând, pre unul priietin poate să facă, iară dintre doi priietini unul să face aşeşi de tot nepriietin ). (Că din fire moritorii aşe sint tocmiţi, nu numai în războaie şi nu numai în gâlceve şi aseşi nici în glume şi giocuri a să birui de la altul priimăsc.) Apoi din gura Ciacalului cineva poate a vrăji că, precum socotesc, gura numai era a lui, iară duhurile până într-atâta îndrăznitoare şi cuvintele aşe la inimă lovitoare a altuia sint, carile ca toate grosimea fumului ce iese mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare sint”.

Aceasta Vulpea audzind, tare în ascunsul ştiinţii sale să împunsă şi, pentru ca nu mai în mult voroava Lupului să să trăgănedze, cu scurtă voroavă cuvintele într-altă parte sili a le abate (însă firea totdeauna pre meşterşug biruieşte şi din plinirea inimii cuvântul şi fără veste izbucneşte). Într-acesta chip şi Vulpea făcu, că în loc ce gândiia, spre potolirea cuvintelor să grăiască, cu iarbă pucioasă focul vru să potolească şi cu iască scânteia sili să înaduşască, şi într-acesta chip cu mare glas cuvântul din gura ca piiatra din praştie îşi slobodzi (că cuvântul slobodzit mai iute decât fierul împănat să duce, şi piatra în fundul mării aruncată precum vreodată tot a mai ieşi tot să nădăjduieşte, iară cuvântul grăit, precum va fi putinţă a să dezgrăi, toată nedejdea lipseşte):

,,Şi oare cine, dzisă, vreodânăoară au dzis că glasul Corbului ieste spre chedzi buni? Carile macar siloghizmul lui Aristotel, macar sofisticul lui ar avea în gură? Şi cu atâta de acmu înainte grăiască şi altul, de vreme ce eu nu din cap, ce din coadă, nu denainte, ce dinapoi încheierea siloghizmului fac, adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit radzele luminii de pre faţa pământului a-şi opri decât adevărul în veci cu minciuna a să coperi” ). Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava Hulpii tare să ameţiră. Căci bine cunoscură că toată puterea siloghizmului Corbului să curma şi apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea în deşert ieşiia. Pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură toată a Lupului uitară învăţătură.

Iară în monarhiia pasirilor era o pasire carea să cheamă Cucunos; aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă, cuvântul vreo dată gios să-i rămâie nu priimeşte, însă multe grăieşte, dară puţine isprăveşte, la mânie iute, la foame nesăturată ieste: dzic că viţelul întreg de-abiia îi ieste de gustarea dimineţii. Iară la ospăţul prândzului cu taurul şi cu cămila nu să satură. Despre partea stomahului aşe, iară despre partea sufletului cu multul mai mult nesăţios şi nesăturat ieste; prin olaturile ei altă jiganie nu numai cât a nu vieţui, ce nici a trece fără primejdie poate (că mai pre lesne socotesc şi mai fără primejdie cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor şi bârlogurile leilor a face să poată decât prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foamea lăcomiii să chinuieşte). Aceasta pasire, dară, cu mare mânie, mai mult din stomahul tulburat decât din rostul fără sfat, într-acesta chip cuvintele deodată cu balele îşi stropiia :,,Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor, Lupul pildele sale ciobanului să le vândză şi Vulpea prisăcariului bătrân ciumiliturile să-şi arete. Iară de ieste glasul Corbului spre sămn rău luat, cine va fi acela carile să nu poată cunoaşte (că când unuia veste rea de la cineva îi vine, aceiaşi veste altuia altul de bună îi o duce), ce fie glasul Corbului rea veste în urechile Lupului, Ciacalului, sau măcară şi singur Leului, însă sint alte urechi carile, cu dragoste priimindu-l, cu dulce în cămara inimii sale îl ascund. Iarăşi şi amintrilea, că deşi peste tot şi tuturor glasul Corbului ieste neplăcut, avem între noi Coţofana [49], căriia din limbă-i fericire şi din gură-i bună vestire îi cură. Dară şi cu aceasta ce să isprăveşte? Până când dară, o, pasirilor, în glogozala în zădar vă îngăimaţi şi statul vredniciii voastre în samă nu băgaţi? Până când vor urla, vor lătra şi vor scânci jigăniile şi dobitoacele acestea, carile pururea supt umbra noastră îmblă şi ochii noştri totdeauna în spinarea lor privăsc? Până când ce firea singură arată, voi aceasta nu cunoaşteţi vreodată? Că din fire aşe ieste orânduit, ca tot dobitocul şi toată jiganiia în patru picioare cu capul spre pământ plecată să îmble, şi toată pasirea prin aier zburând şi pe deasupra lor trecând, uneori cu umbra să le ocrotească, iară alteori cu unghiile şi cu pintinii să le lovască (că pururea şi mai totdeauna pre stârvul dobitocului pasirea să pune, iară de penele sau tuleiele pasirii rar dobitoc să îneacă). De care lucru, socotesc că cinstea şi vredniciia monarhiii noastre puţin de la ai săi socotindu-să, spre deşchiderea gurii a jigănii ca acestea pricină s-au dat. Deci guri ca acestea nu cu siloghizmuri loghiceşti, ce cu porunci împărăteşti sint să să astupe. Precum marele nostru împărat şi nebiruitul monarh, Vulturul, sămnul biruinţii Corbului au dat, Corbul dară şi epitropul Vulturului, aşe va, aşe porunceşte, aşe să să facă.

Cu a ceştiia sentenţie putere şi eu acmu sprijenindu-mă, cuvânt şi sfat ales dau. Vidra dintr-amândoaă monarhiile afară să fie, Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea, într-acela să să scrie. Strutocamilii, după chipul ce din fire are şi din ocrotirea Corbului cea tare, între alalte dihanii şi cornul cel de putere să i să dea, căci partea Corbului clironomiia Vulturului are.

Iară cine acestora împotrivă ar gândi, ar grăi sau ar face, pedeapsa moarte groznică să-i fie. Acesta ieste cuvântul Corbului şi bună plăcerea Vulturului (că când grăiesc preoţii lui Apolon de la Delfis, atuncea tac toate vrăjile de la Memfis).”

Atuncea toate pasirile şi dihaniile zburătoare, socotind că nici cuvânt împotrivă, nici socoteală de asemenea Coconozului să va mai putea afla, cu toatele într-o gură: ,,Facă-să, facă-să, şi voia şi porunca împăratului şi epitropului plinească-să!” strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea (că răspunderea moale frânge mâniia, şi trestiia înduplecată de vivor nu să frânge) (aşijderea, potolindu-să mâniia, cuvântul cel moale, tare şi vârtos a fi să arată, şi, trecând vivorul, trestiia iară la locul său rămâne dreaptă), într-acest chip smerit chipul jigăniuţii (carile să cheamă povaţa Leului şi adulmăcătoriu vânatului îi ieste) şi moale glasul lui, precum dârdze cuvintele Cucunozului într-altă parte abătu, aşe cu prea supţire meşterşug toată învăluiala desfăcu şi Strutocamila cine şi ce ieste singură pre sine să să vădească îndemnă (că mai de credzut ieste un cuvânt de mărturisire a gurii hirişe decât o mie de mărturii a altora streine).

Aceasta jigăniuţă într-acesta chip scurte, dară cu virtute cuvintele sale începu:

,,Singura a mea a trupului slăbiciune şi micşurare a sufletului supus şi a voii legate aratătoare ieste (că obiciuiţi sint muritorii cu înălţimea statului, cu frâmseţe trupului şi cu ghizdăvia feţii, ca cu un lucru prea mare de la fire dăruit a să lăuda şi încă mai mult între alţii nu numai arcoasă sprâncenele-şi a-şi râdica, ce şi sfaturile preste cuviinţă a-şi da şi socoteala preste măsură a-şi râdica).

Aşijderea, împotrivă ieste de socotit (că în cei mai mulţi mărimea şi greuimea trupului sămnul micşorimei sufletului şi iuşurimei minţii ieste). Şi iarăşile cine în lume aceasta dovedit nu-şi va avea (că vredniciia sufletului nu de pe frâmseţea trupului să măsură. Căci nebunul la chip frumos şi trupului grea pedeapsă şi numele la mare ocară ş-au scos. Iară înţeleptul grozav şi ghibos nici au gândit vreodată, nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică şi cea mai de nemică între toate jigăniile să fiu aievea ieste. De care lucru mie nu cuvânt între voi a grăi ce nici împins de flegmă a tuşi macară nu mi s-ar cădea. Însă de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi au fost ca în adunarea de obşte şi sfaturile de obşte să fie, cu a lor poruncă sprijenindu-mă, supunerea trupului în slobodzeniia sufletului acmu îmi întorc (că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sint, iară spre strânsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuje, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic (că unde pravila în silă şi în tărie, iară nu în bună socoteală şi dreptate să sprijineşte, acolo nici o ascultare a supuşilor trebuitoare nu ieste ). O, cinstiţilor şi dintr-îmbe părţile vestiţilor senatori, ce poate fi aceasta între voi din toate părţile neaşedzată, iară altă dată mai mult decât să cade simaţă voroavă? (Nime în lume atâta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreşit şi nesmintit să fie) şi (macară că aspru lucru ieste pentru cele şie cunoscute dreapta giudecată a face cât mai vârtos cu greu şi aşeşi peste putinţa a toată firea va fi, pentru cele şie mai denainte nicicum ştiute sau cunoscute, de bune sau de rele, de vrednice au blăstămate, deosăbire a face). Că după a mea socoteală dzic (că mai pre lesne ieste cuiva fără organul ochiului şi fără lumina soarelui între alb şi între negru a deosăbi decât fără cunoştinţa lucrului de vrednic sau de nevrednic a-l alege). Într-acesta chip poate fi să fie şi sentenţiia carea dumnealui Cucunozul spre vredniciia Strutocamilii au lăsat. De care lucru dzic (că nime mai mult a altuia decât al său giudecătoriu şi nime mai mult pre altul decât pre sine a să cunoaşte poate, când spurcata lipseşte filaftie). De unde urmadză mai cu cuviinţă a fi de toată voroava dezmăţată părăsindu-vă, pre Strutocamila de faţă să chemaţi şi pre dânsa pentru sine ce dzice şi ce socoteşte să o întrebaţi. Şi orice răspuns ar da, pre acela în ciurul alegerii cu dreapta bunei socotele să-l zbateţi. Şi aşe atuncea pre lesne deosăbirea între grăunţe şi între pleave a face viţi putea”.

La acesta sfat nu numai cât Coconozul nu avu împotrivă ceva a răspunde, ce încă şi tuturor gloatelor foarte plăcut fu şi toate capetele mari şi deşerte celui mic şi plin să plecară (că sfatul carile poate da săracul învăţat şi înţelept toţi împăraţii nebuni şi neispitiţi nu-l pot nemeri). (Că ştiinţa înţelepciunii nu în scaunele trufaşe şi înalte, ce în capetele plecate şi învăţate lăcuieşte.) Şi aşe, Strutocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: ,,Şi ce? Şi cine ieste?” o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicând: ,,Eu sint un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjeşte, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare şi ciudesă aduc. În palaturile împăraţilor de pururea mă aflu, puterea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă, cât şi pre fier, şi pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflându-să, au nu toate laudele Cucunozului şi sămăluirile Corbului mi să cuvin? Aşijderea, agiutorind priinţa şi ocroteala Vulturului, de m-aşi putea în aer înălţa decât toate zburătoarele, aşeşi şi decât Vulturul, mai arătoasă aşi fi “. Toate dihaniile, la răspunsul ei, râsul cu hohot îşi clătiră, numai Corbul şi Cucunozul stomahul îşi tulburară.

Deci unii de mânie şi de năcaz pre nări pufniia, alţii de ruşinea în inimă ascunsă pre obraz să aprindea, iară alţii cu batgiocură în laude şi cu mascara în pofală o lua (că cu cât ştiinţa rea într-ascunsul inimii nacăjeşte, cu atâta la ivala tuturora ieşind, ruşinea în faţă îi pedepseşte).

Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta ridică: ,,O, priietini şi fraţi, la aceasta adunare împreunaţi! Dumneaiei Strutocamila, precum în părţile de gios (şi poate fi sau supt, sau aproape supt brâul ars ) să naşte şi trăieşte, tuturor ştiut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părţile crivăţului şi să fie trăit în părţile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, şi aşe tidva capului spre îndesarea crierilor şi cuprinderea înţelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat având, în carile de au şi fost vreo umedzală firească, arşiţa soarelui şi căldura austrului porii pieii şi încheiturile osului tidvei mai mult decât au trebuit i-au deşchis. Şi aşe, puterea căldurii cu puţina umedzală şi a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crieri lor, vântul sau aierul clătit întra şi [şi] lăcaş vecinic în căpăţină-i îşi afla (căci, precum fără prepus ştiţi că în fire loc ceva deşert a să da nu să poate ) şi ase din vântul strâns, vânt sloboade (că cineva ce nu are, a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit şi în cărţile ştiinţii nu s-au zăbăvit (că celor ce multe lumânări în citeala cărţilor topesc, ochii trupului la videre să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuţită ş-au păzit, însă neştiinţa în întunericul şi în tartarul necunoştinţii i-au vârât). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o aţi întrebat, după aceia ar fi şi răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinţii, dă răspunderea câtinţii şi feldeinţii.

Aşijderea voi o întrebaţi ce ieste, iară ea vă răspunde cât ieste şi în ce feliu ieste (că răspunderea când nu să dă după întrebare, puţin deosăbeşte din voroava mutului cu a surdului). Şi iarăşi voi o întrebaţi ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cere, pofteşte şi pune în sine.

De care lucru socotesc urechile de greţoasă cuvintele ei cu alt chip să vă curăţiţi (că pre cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesuferire aduce şi cuvântul nealcătuit la urechea bine ascultătoare). Adecă, întâi, de ieste cu putinţă, aşeşi de tot şi întrebarea voastră şi răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înţelept pre cât gura cuvinte rele a nu grăi, pre atâta şi urechile voroave fără folos a nu audzi îşi opreşte).

Iară aceasta de nu ieste cu putinţă, aşi sfătui ca nu după a voastră cunoştinţă, ce după a ei prostime şi neştiinţă să o întrebaţi, nici ce şi cine ieste, căci bine ştiţi (că tot capul şi sfârşitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaşte), ce cum o cheamă o întrebaţi.

Şi de-şi va şti numele, precum oarece sămn de cunoştinţă să fie având ieste nedejde, de nu mai multă, încailea cât fietecare dulău numele de pe sunetul glasului îşi simpte. Iară de nici a numelui hiriş însămnarea în fantazie nu va fi păzit, aşeşi de tot nedejdea curmaţi, precum de la cel neştiutoriu ştiinţă a vâna viţi putea (căci vânătoriul ştiinţii socoteala, iară măiestriile simţirea ieste)”.

Aşedară, după socoteala şi sfatul acestui înţelept şi anonim sfetnic, ,,Cum te cheamă?” pre Strutocamilă întrebară. Iară ea răspunsă: ,,Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-aţi citit, unde arată că în locul numelui, eu, de căderea chemătoare să lipseşte?), ce alţii pre mine, «o, dumneata» mă cheamă”. Iarăş o întrebară: ,,Dară numele îţi ieste, o, au pe alt nume te cheamă?” Iară ea raspunsă: ,,Când strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum şi pe voi acmu, când m-aţi chemat, v-am audzit. Deci acmu, va rog, spuneţi-mi, ce m-aţi chemat?”

Cu toţii deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăţinos, ce în capul pedepsit şi cu multe nevoi, domirit crierii cei mulţi sălaşluiesc), în care chip şi tâmpă mintea săracăi

Strutocamilii se arătă. De care lucru mai mult a o cerceta şi în zădar cuvintele a-şi lepăda să părăsiră şi acmu cu a tuturor tăcerea mai mai a Corbului siloghizm şi a Cucunozului sentenţie să mărturisiia (căci tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ţine).

Însă iarăşi Căprioara de Aravia, apucând voroava, a clăti cel adevărat nume ce va să dzică la ivală îi scoasă. Aceasta, dară, într-acesta chip grăi: ,,De ieste toată pofta adunărilor pentru numele jigăniii aceştiia a să înştiinţa, pre cât în proasta mea ştiinţă să află, a spune nu mă voi lenevi (că pre cât ieste de cu greu şi de scădere cineva de ştiinţă sărac a fi, cu atâta de urâcios lucru ieste cineva ştiinţa despre cei poftitori a-şi ascunde). Precum amânduror cea mai multă lăcuire în năsipurile Araviii să ne fie şi mai denainte s-au pomenit. Cu care pricină socotesc că fietecărui dobitoc numele mai chiar şi mai hiriş să-l ştie lăcuitorii carii sint de acelaşi loc cu acel dobitoc. De unde urmadză ca limba arăpască mai chiară hirişiia numelui jigăniii aceştiia să fie numit.

În limba, dară, arăpască, macară că numele ei în patrudzăci şi una de feliuri să numeşte, însă cel mai hiriş, şi precum proştilor, aşe învăţaţilor mai obiciuit ieste uştiurmurg, carile sarachenii îl tălmăcescu devecuşi. De la arapi să vede că elinii cu tălmăcirea s-au îndatorit, de unde îi dzic otronoˇmhlrV, adecă Struţ-cămilă. Iară când ar tălmăci hiriş numele de pe sunarea limbii arăpeşti, i-am dzice: cămilă-pasire.”

Atuncea, hirişul nume a prostului dobitoc dacă învăţară, dzisără: ,,Pentru numele lui acmu bine foarte ne-am înştiinţat, însă, oare, cine s-ar afla în lexicoanele etimologhiceşti ca încă şi mai dintr-adânc şi mai curat numele ei să ne tâlcuiască?” Deci unii dzicea: ,,Moimiţa Liviii, căci ieste mai uimitoare minţii”. Alţii dzicea: ,,Coşcodanul Tharsisului vechiu (carea acmu să dzice America) căci în instrumentul muzicăi poate cântece alcătuite a cânta”. Iară alţii dziseră: ,,Ba nici aceştia ceva nu vor isprăvi, că macar că socoteala oarecum aceasta a înţelege le-ar agiunge, însă limba spre închipuirea cuvântului nu le agiunge.

De care lucru, socotim că o jiganie ce poate învăţa gramatica şi organele limbii, schimbarea şi sunarea sileavelor a alcătui pot (că multe agiunge mintea ascuţită, carile limba fâicavă şi slabă a le vorovi nu poate). Ca aceasta dară socotim că numai Papagaia ieste, carea mai chiar cuvintele dobitocului sămăluitoriu a urma poate.”

Hulpea macară că ceva la gloate a grăi ca o înţeleaptă tare postiia şi în ceva împunsă a fi să nu să arete, vârtos să feriia (că a toată mulţimea, veri de cinste, veri proastă ar fi, voroavele, înţeleptul a le asculta, de nu folos, dară nici pagubă va avea; iară cuvântul a grăi, macară cătră cel prea ispitit, fără primejdiia plăcerii sau neplăcerii, de abiia ieste de nedejduit), însă atuncea pre toţi aşeşi de tot de la hotarul ştiinţii depărtaţi vădzindu-i, nici frâul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu:

,,Şi aşe, vede-să, o, priietinilor, dzisă, cu depărtarea locurilor şi lipsa lucrurilor carile într-acel loc, macar că multe, iară aiurea prea puţine, aflându-să, şi audzirea lor minunată şi vederea ciudată li se pare. De care lucru, Papagaia, căci vine de la locuri departe, toţi a o audzi şi a o privi poftesc. Însă la vredniciia ei, de nu întrece Coţofana de Evropa, iară precum agiunge, nime nu va putea tăgădui, ce căci precum papagaiele acolo prin izbelişte, aşe acestea aicea prin târvelişte multe să află.

Pentru-aceia Coţofana aicea atâta cinste şi laudă nu i să face (că săturarea ochilor ieste ca şi greaţa stomahului, că precum stomahul destul încărcat, bucatele macar fie şi cu aromate, nu cu mirosul acel frumos poftă, ce greaţă îi aduce, aşe şi ochiul de privală săturat albul vede negru şi frumosul grozav). Iară mi să pare că la Liviia mai în mare cinste să află coţofanele decât în Evropa papagaiele şi mai scumpă poate fi o mâţă vânătoare decât o moimâţă giucătoare (că pofta în lume cu lucrurile împreună şi inimile stăpânind, cestuia, ieftin, iară celuia scump nume au pus) (că aşe ieste din fire tocmit, un lucru cu cât mai de la mulţi să pofteşte, cu atâta mai de la mulţi lipseşte). Însă cât spre trebuinţa a aceştii adeverinţă, precum mi să pare, nu pasire gramatică, ce jiganie filosoafă trebuie, că nu etimologhiia numelui, ce fiinţa lucrului trebuie tâlcuită când cineva de acel lucru a să înştiinţa pofteşte. Că în numele acesta doară de ieste vreo ascunsă ieroglifie (precum la eghipţiieni numele filului însămneadză chipul împăratului), iară cât ieste despre etimologhie, fietecine o poate pricepe, că din struţ, pasire, şi din cămilă, dobitoc ieste alcătuit.” Aceasta de la Hulpe cu toţii audzind şi precum adevărul aşe ieste înţelegând (că la mintea spre înţelegere gătată mai tare pătrunde cuvântul adevărului decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa fierului dzisără: ,,Dară cine între noi poate fi acela carile mai mult sufletul în filosofie să-şi fie crescut şi după pravile el trupul să-şi fie scădzut? (Că cu anevoie ieste cineva trupul în toate pre larg şi de saţiu să-şi hrănească şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzască), (că precum în hrana slobodă trupul să îngroaşă şi să îngraşă, aşe de post trupul vitionindu-să, sufletul să supţie şi să învârtoaşă) (căci foamea la trup moarte firească, iară la suflet viaţă cerească aduce).

Şi cine ieste acela carile mai într-adânc lucrurile fireşti şi fiinţele trupeşti să fie pătruns?” La carea unii dzicea că Moimâţa aceasta va putea isprăvi. Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obiceinică decât în cea fizică s-au zăbăvit şi mai mult de pravilele obiceilor decât de fiinţa lucrurilor poate giudeca.

Alţii dzicea că poate Privighitoarea aceasta săvârşi, căci în cuvânt vreodată a să osteni nu ştie. Ce mai cu de-adins lucrul cercând, o aflară că macară că în limbă lată şi la voroavă neîncetată ieste, însă ce şi pentru ce, aşe mult ritoreseşte, nici ea nu poate ştie (ca voroava lungă şi tot aceia, de multe ori poftorită, de ar fi cât de dulce şi de frumoasă, până mai pre urmă să arată greţoasă şi săţioasă).

Iară mai pre urmă cu toţii dzisără că precum Vulpea au fost aflătoarea sfatului, aşe iarăşi ea va fi săvârşitoarea faptului. La carea Vulpea răspunsă: ,,Firea aşe de înţelepţeşte pre la toţi darurile sale ş-au îndămânat, cât pre unii în cuvânt, iară pre alţii în lucru, pre unii în poruncă, iară pre alţii în ascultare, pre unii în stăpânire, iară pre alţii în supunere vrednici, putincioşi şi suferitori i-au arătat. Aşijderea, unii în gramatică, iară alţii în poetică, unii în loghică, iară alţii în ritorică, unii în cea ithică, iară alţii în cea fizică filosofie mai isteţi, şi unii într-ună, iară alţii într-altă învăţătură şi meşterşug mai vestiţi şi mai fericiţi, după a firii orânduială au ieşit (că ce unul Dumnedzău dăruieşte, şi orânduieşte. toata lumea nici a lua, nici a clăti poate).

De care lucru umilita mea prostime (poate fi din năstavul firii spre aceasta orânduită) mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie şi dzece categorii a lui Aristotel zăbăvindu-să, cu cheia meşterşugului meşterşugurilor (căci loghicăi acest titlu a-i da m-am obiciuit) uşile a deşchide şi lăcăţile a descuia pociu; iar mai înluntrurile cămărilor firii nici a întra şi mai nici a căuta pociu (că împărăţiia firii, precum are domni, senatori, deregători şi orânduitori, aşe are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari). De care lucru socotesc, precum am şi mai dzis, că nu dialectic, ce filosof la aceasta slujbă trebuieşte, că a dialectecului socoteală ieste numai forma siloghizmului să fie, după canoanele loghicăi, fie-i macară materiia pentru carea siloghizmul face şi necunoscută.

De care lucru şi eu mai mult fiinţa socotelii sau a chitelii decât a lucrului pociu cunoaşte.”

Şi aşe şi Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut (însă precum adese a face dialecticii s-au obiciuit, adecă la vreme de strâmtoare cu strofe şi cu sofismate, precum şi oştenii, când cu mâna şi cu sabiia a birui nu pot, cu mihanii şi strataghemate să slujăsc). Însă cu cleştele cărbunele din cuptoriu şi cu mâna altuia şerpele din bortă gândi să scoată (precum şi mai denainte prin limba şi gura Ciacalului cuvintele îşi tunase şi duhurile îşi fulgerasă). Vulpea, dară, într-acesta chip şi socoteala îşi orândui, şi cuvintele îşi informui :,,Inima mea, o, priietinilor, spre cea cât de grea poruncă şi aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata şi bucuroasă au fost şi ieste, şi încă până la cel mai de pre urmă abur a fi şi silesc, şi nedejduiesc (că cine n-au învăţat nevoia a trage pentru toţi, acela nici fericirea va suferi împreună cu toţi). Însă cine ce are şi cât are, atâta poate da şi arăta. Eu, dară, de săvârşirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint şi mă cunosc, şi mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiţi sint cei adevăraţi vrednici vredniciile sale de privala ochilor şi lauda gurilor a-şi ascunde) (ce precum focul în piatra mai vârtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind, dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-să, scânteiadză, ase şi sufletul plin de vrednicie, pre cât mai mult să acopere, pre atâta mai tare să descopere) de vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugându-l (căci sufletul filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte) şi întrebându-l după a sa filosofie, ce va fi adevărul va grăi.”,,Dară cine ieste acela de carile dzici?” întrebând-o, ea răspunsă:,,Adevărat, între toate jiganiile nu numai bun şi adevărat filosof, ce încă şi ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste. Căci şi în mari, şi în mici, şi bolnave, şi sănătoase jigănii, adese meşterşugul ş-au ispitit, atâta cât în toată lumea macar un dobitoc, pociu dzice, că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată de iuţi şi ascuţite bricile lui să nu fie fost despicate.” Aşedară, după învăţătura Vulpii, pre Lup de faţă chemară şi de ieste filosof îl întrebară. Iară Lupul răspunsă: ,,Eu de la cineva filosofiia n-am învăţat; şi ce poate fi întrebarea aceasta?” Ei dzisără: ,,Vulpea ne spuse precum în tine filosofăsc suflet şi vrednice duhuri să află. De care lucru, socotim că toată hirişiia Strutocamilei a ne arăta şi tot adevărul a ne învăţa, de vii vrea, vii putea”. Iară Lupul răspunsă: ,,Vulpea macar că acmu, sau de sula zavistiii împunsă, sau de vicleşugul şi răutatea firii sale împinsă, şi preste simţirea ei adevărul atinge (că zavistnicul şi vicleanul numai atuncea grăieşte adevărul, când sau zavistiia descoperindu-i-să, spre rău nu sporeşte, sau vicleşugul cu un cuvânt al adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opreşte). Iară adevărul ieste acesta (că nici lângă cuibul şoimului porumbul puii să-şi scoaţă, nici orbul celui cu ochi să să facă povaţă, că nici porumbul îi va videa vreodată zburători, nici cel cu ochi îşi va videa paşii drept îmblători). Că într-această dată în lume undeva, ceva sau la cineva adeverinţă şi adevăr nici vădz, nici a-l videa şi a-l mărturisi, fără primejdie a fi, poate (că unde răcneşte

Leul, nu mai urle Lupul şi unde piuieşte Vulturul, nu mai geamă hulubul. Că nici glasul celuia să aude, nici gemutul cestuia, până mai pre urmă fără lacrămi de singe va putea fi). Şi cu atâta voroava încheindu-mi, pentru această întrebare, voi asculta şi altă dată.” Cu acestea Lupul tăcând, Vulpea, macar că nu în puţin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre răutăţi noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înţeleapta-şi zavistie socotiia că cu casa ei împreună şi coliba vecinului să să aprindză multu-şi foloseşte. Şi nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dânsele, până în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul aşe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, şi pre cât lucruri vrednice de laudă ar face şi ar arăta, pre atâta în ura şi urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare ruşinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Şi vrednicii pre cât mai mult să înăduşesc, pre atâta în bunătăţi să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oţălul a-i lovi, cu atâta mai iuţi şi mai luminoasă scântei sloboade). Într-acesta chip, dară, Vulpea spre înalgiosul Lupului cu toată osirdiia nevoindu-să (căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste), încă mai aievea şi mai cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare: ,,Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălăşluit, ce aşeşi nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleşugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obşte silind, dzis-am şi dzic şi nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, aşe şi spre isprăvirea trebii aceştiia harnic ieste, precum dovedele şi argumenturile, pre carile acmuşi-acmuşi înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întâiaşi dată aceasta a şti vi să cade: că eu, ticăloasa, priinţa şi agiutorinţa Corbului, pentru mari şi multe darurile Vulturului, voiu şi poftesc, că de multe ori rămăşiţa fărămuşelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei şi ˇolÍwV a morţii ne-au mântuit.

Iară Lupul, pentru căci pre sine singur a să chivernisi şi viaţa din primejdiia foamei a-şi sprijeni ştiind, cu binele altora nici cearcă, nici pofteşte să să îndemânedze. Căci în şcoala lui Dioghenis şi în filosofiia ce-i dzic cânească s-au învăţat, a cărora sentenţie ieste acela lucru de la cineva să ceară pre carile altul nici îl poate da, nici de la sine îl poate lua. Căci odânăoară un împărat mare întrebând pre Dioghenis ce pofteşte să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua, adecă să să dea într-o parte din lumina soarelui şi să nu-i facă umbră, oprind radzele deasupra urciorului în carile şedea. Ce pentru obiceile filosofilor acestora şi pentru pravilele filosofiii lor, mai mult a dzice părăsindu-ne, la cuvântul nostru să ne întoarcem. Argumenturile, dară, şi dovedele spre a Lupului de înţelept şi de filosof încredinţare îmi sint acestea:


  1. Semiramis: Pofta izbândirii strâmbe
  2. Raiul spândzurat: Fericirea nestăruitoare
  3. Evfrathul: Nesaţiul lăcomiii
  4. Leul: Partea moldovenească
  5. Vulturul: Partea muntenească
  6. Jiganie: Tot neamul moldovenesc
    Jiganie rumpătoare: Boierimea şi cei mai mari a moldovenilor
  7. Pardosul: Iorgaki vornicul
  8. Ursul: Vasilie vornicul
  9. Lupul: Bogdan hatmanul
  10. Vulpea: Ilie stolnicul
  11. Ciacalul: Maxut uşer
  12. Mâţa Sălbatecă: Ilie Cantacuzino
  13. Pasire: Tot neamul muntenesc; Pasire rumpătoare: Rudeniia şi boierimea celor mari, a muntenilor
  14. Brehnacea: Costantin stolnicul
  15. Şoimul: Toma postelnicul
  16. Uleul: Ştefan paharnicul
  17. Cucunoz: Mihai spatar
  18. Coruiul: Răducanul
  19. Hârăţul: Radul Golescul
  20. Bălăbanul: Şerban Catacuzino
  21. Blendăul: Şerban logofetul
  22. Monarhie: Ţară, publică
  23. Cânii: Capichehaile
  24. Ogari: Călăraşi
  25. Coteii: Iscoade
  26. Bursuc: Lupul vornic
  27. Nevăstuică: Fata Dedului
  28. Guziul Orb: Dedul
  29. Şoarece: Ursechel
  30. Jiganie vânătoare şi de vânat: Boierime mai de gios a moldovenilor
  31. Corbul: Basaraba voda
    Epitrop: Domn a fietecării ţări
  32. Pasire vânătoare şi de vânat: Boierimea mai de gios a muntenilor
  33. Dobitoc supus: Ţărănimea, prostimea moldovenilor
    Pasire supusă: Ţărănimea, prostimea muntenilor
  34. Boul: Donici lugufetu
  35. Căprioara: Caratziestii
  36. Lebăda: Cornescul banul
  37. În săbor a să obşti: Cu toţii într-un sfat a fi
  38. Liliac: Marco Pseudobeizade
  39. Vidra: Constantin vodă Duca
  40. Brebul: Bpuraz postelnic
  41. Monarhiia celor de apă: Ţărigrădenii
  42. Cămila: Mihalaki Racovitza
  43. Strutocamila: Mihai vodă
  44. Marginile gârlelor: Fănariul Ţarigradului
  45. Căprioara de Aravia: Dimitraşco Caratze
  46. Siloghismul: domnie altuia
  47. Epitrop Vulturului: Domn Ţărâi Munteneşti
  48. Ca asina despre maică: Viţa bună, carea să trage despre maică
  49. Coţofana: Gramaticul muntenesc

No Comments

Leave a Reply