E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă,
O gloată-ntre răspântii, încremenită-n ceaţă,
De plăsmuiri de cârpe şi petice răzleţe
Cu mâneci legănate ca pe prăjini şi beţe.
Par strânse laolaltă momâile de paie,
Din câmp, pe care vântul le scoală şi-ncovoaie.
O căptuşeală trasă pe buze şi bărbie,
O râie de căciulă, un fund de pălărie
Un chip uscat cu nasul şi zgârciul ca un pinten,
Un glas oftat, pe vremuri răsunător şi sprinten,
Pleoape-ngropate, stinse şi umere surpate
Şi şoapte auzite de-abia pe jumătate
Şi nici suspinul, nici el rostit măcar întreg,
Curmat de-o tuse seacă şi-un hohot de înec.
Din sân se-aude zgomot de râjniţe stricate.
Nici inima bătaia de tot nu şi-o mai bate.

Convoiul de conture se-nşiră ca pe-o aţă
Şi-şi reazimă fantoma în gol, mai mult pe ceaţă.
Puţin lipseşte, vântul, cadravele uşoare
Ca nişte lampioane în şir, să nu le zboare.
Tichia cu o umbră de aur o cunoşti
C-a fost cândva chipiul unui fruntaş de oşti.
Într-o broboadă ruptă, o faţă sfărâmată
E a Domniţei noastre, bălane, de-altădată,
Care cu firul moale, rubine şi scântei
Ţesea vulturi pe steaguri cu nimb de-arhierei.
Copila, strănepoata de veac şi Domnitor
A mai rămas cu fusta din ctitoria lor.
Iar ceilalţi, voinicii, răzeşii din icoane,
Strâng mâinile pe cârje în loc de buzdugane.
Un cap cu tibişirul e-ajuns acum la hârcă
Şi fiecare-şi duce oasele-n sac, în cârcă.

Poţi număra de-a lungul până-ntr-un cap de ţară
Convoiul lung cât lumea, de plânset şi ocară.

Şi sunt de toată vârsta plăpândele stafii
Şi de bărbaţi, şi de femei, şi de copii.
Câte un prunc în ţoale şi cocoşat în faşă
Suge sudoarea mumei la coasta din cămaşă.
Poţi blestema, dar, iată-i, sunt oameni ca de carne,
Şovăitori şi şubrezi, porniţi să se răstoarne.
Sunt ochi acele găuri de scrum, de praf şi pleavă
Citite pe borcane şi sticle de otravă?
Sunt vii strigoii ăştia! Cătuşe şi ghiulele
Le-atârnă de picioare, (căci) încălţaţi cu ele,
Îi ţin să nu le zboare (cadavrele) din piele.
Sunt morţi parcă s-ar zice.
Li se ciocnesc genunchii cu zgomot de arşice
Şi cotul înglodeşte uscat şi colţuros.
Lunganul cela vânăt şi mut e Făt-Frumos.
I-atârnă lângă cârja vârâtă subsuoară
De mâna degerată, desaga lui de sfoară.
Din când în când un ţipăt se prăvale:
Au mai căzut o sută şi nu pot să se scoale,
Dar cad şi alte sute, departe, şi-alte mii
În fiecare noapte şi ceas din puşcării.

De ani şi-aşteaptă rândul scheletele la pâine
Şi zilnic ziua de-astăzi se face zi de mâine.
Din geamul cu zăbrele streinul care vinde
Rânjind şi-arată marfa de rumene merinde.
Saşiu şi cârn, sălbatec şi gălbejit şi şui
Vrea sufletul la plată pentru merindea lui.
Dau viaţă, oseminte şi sângele meu sau
Bordeiul şi-arătura, dar sufletul nu-l dau.

Flămânzi şi-acum aşteaptă la geam pe apucate
O coajă ca pământul a pâinii lui spurcate.
Sunt neam cu străbunia şi spicele de grâu
Înalte peste şale, peste chimir şi brâu,
Care-au hrănit cinci veacuri şi alte cinci de ani
Noroadele sărace de corci şi de golani.
I-ai îndopat cu toate, dar haita nesătulă
Îţi dă să rabzi răsplată batjocură şi hulă
Cu-o porţie de pâine, tărâţe, mucegai.

De zece ani aşteaptă cumva să se aleagă
În negură şi beznă şi-n rânduri ţara-ntreagă,
Poporul cu trupuri de năluci
Pare un drum prin ţară de răstigniţi pe cruci.

Târâtă de ostaşii simbriilor grămadă
E toată ţara noastră înghesuită-n stradă.
Goniţi de prin ogoare şi sate, între puşti,
Semenii ni-s alături mai scurţi şi mai înguşti.
Comenzile le strigă coşciugelor sculate
Un puşti buzat, cu nasul întors şi-urechi răscăcărate.

O gloată-ntre răspântii de umbre, o paradă
De muţi şi de schilozi.

I-ai îndopat, Ioane, dar haita nesătulă
Ţi-a dat să rabzi răsplată batjocură şi hulă.
Străinii răi te sapă, te sug în chin şi jale,
Străinii buni te uită în lanţurile tale.
Străinii blânzi în graiuri şi şoapte-s tot streini.
Vei şti de-acum mai bine la ce să mai te-nchini,
La sfinţii tăi şi-atât
În strai de spini posomorât.

N-ai să mai dai credinţa şi viaţa pe cuvinte.
Ioane, ţine minte.

Leave a Reply